Maia KODRIN: POEME

KODRIN Maia BRADIO

Adio timp în care m-am născut
am spus când am plecat în sferă
când totul pare un început
port plâns de cer pe aceasta Terră.

Sunt vinovată de-a salva
imaginea răsfrântă în jur
a celor ce ar spera ceva
și seamănă cu lutul pur

în care au fost pictate mic
flori, ierburi sau mișcări ciudate
eu care nu vă cer nimic
și nu-s martira ființelor uitate...

Adio timp în care ne-am sfințit
cu vorbe ce înalță porumbeii
acum când plec precum în infinit
și duc cu mine ochii voștrii greii,

prieteni și dușmani și tot
eu care sunt o vinovată
de-a nu vă cere nici acum când pot
dovada că v-aș fi pierdut vre-odată!

***

Vom fi stăpâni cat nu vom plânge
Suntem ființelor aproape de miracol
din miezul basmelor ori poate
răsplata vieții mai presus de-oracol
cu vremea concentrată-n spate.

Noi nu ne temem de roboţi
ce prind mișcare din mâna de argiă
și nu pot fi aceiași pentru toți
la starea noastră grea-fragilă.

Ne vor sluji deci oamenii de fier
cu scopul de a ne uimi părinții
răsplata unui zâmbet de mister
cum ne priveau printre vitralii sfinții.

Vom fi stăpâni cât nu vor plânge
excentricii roboți, idei ușor bizare,
înduioșându-ne cu lipsa lor de sânge
și caraghioasa noastră lipsa de metale.

TU OMULE

Mai fură-mă-n cuvinte să te mai înţeleg
plagiatura-ți minte - iubirea când ți-o dreg.
Acei ce mă urăsc întind câte-o capcană
aceeaşi sunt din zori și de nu-ți par o dramă.
Căldura zilei bune mă are încă-n vis
din ceasurile mute născându-se din scris.
Secretul meu nu-i mare cum crede curiosul
nu am certat eu vrajba celui ce roade osul.
De par cumva închisă ermetică și sumbră
gândiţi-vă la voi căt sunt încă o umbră
ce intră în sistem când urlă conştiinţa
și vă tot strigâ tema numită rea credinţa.
Pastișul nu-i de mine căci sufletul e unul -
când trupul meu va arde eu nu voi fi nici scrumul.
De nu mă recunoaşteţi memoria vă lasă -
de ce mai sunteţi buni la voi acolo acasă?!
E o durere mare și-i poate cea mai mare
când alergând prin lume departele ne doare.
Cum este cu putinţă să-ti meargă așa de bine
in lumea cea străină când tu nu eşti cu mine.
E o trădare sumbră dac-am dospit demult
cuptoru a-ncins focu' pe care-l mai ascult.
Povestea vieţii noastre de unde vine oare
și se repetă tragic cu pilde-n fiecare?!
Poate că sunt bolnavă - n-aș crede nici așa,
când Domnul mă întreabă - mai am de spus ceva.
Iubirea mea-i din El și vine peste tot
cu ploile de vară iar mulţi mă cred netot.
Și-s ploaia de cuvinte cu-nbrațișări de gând
oglinda mi-e Iisus în toţi de pe pământ...
Îl văd pe El pe fața aproapelui cum spune
și-ntr-un duşman ce râde spinos de al Său nume.
O Domane! Tu de-acum mai poţi să ierți Tu ştii
cum suntem toţi pe veci ai Tăi căzuţi copii.
Iar făraă Tine nimeni nu are somn deplin
cu-o viaţă fără scop dispare-n ţintirim..
E omenirea oare un colaps în abis?!
Opreşte-ne căci doare ce pân'acum n-am scris.
Suntem bolnavi de crime și vin la mine-n vers
Te vrea numai pe Tine - cu-ntregul univers!

E TUTTO SI MUOVE

Prietenii se schimbă când nu mai ştim de ce
așa e viața sumbră prin orice trecere.
Nimic nu stă pe loc ci totu-i pe plecare
de cad - ridică-mă să nu știu căt mă doare.
De pricepeam din toate n-ar mai fi nici un farmec
ce e stă scris în carte - chemarea-i să deretec
- o tavetură hâdă ce tot ne mai încearcă
prin urîâciunea speței să ne luptăm cu parcă.
Dar nu am vrut nici raiul cu adevărat pe-aici
doar că ne place plaiu-n gustoase mămăligi...
Ni s-a lăsat s-alegem pe unde să umblăm -
când printre multe toane non stop ne plagiem
pe noi precum pe alţii mai căutând ceva
poate aflând de toate cu cine ne-om forma.
E ritmul vieţii în mersul ei către-un încotro
hei omule, mi-eşti frate în ritmul clar de pro!
Pământul e rotund și se mai rotunjeste
va fi lipsit de multe curând pân' și de pește:
- anunțul e-n tv, știm ştirile de seară -
nepoţii mei pe-aici vor fi și-or să mă doară
chiar de voi încerca să ning - să vin în ploi
să-i caut pe unde sunt în versul de la noi -
şi-n tot ce-am fost cândva-n rotundul de sub soare
taci Doamne - e mila Ta ce ştie cât mă doare!
Prietenii se schimbă - de-am fi știut de ce
i-am fi păstrat pe viaţă prin tot ce-i trecere!
dar sigur când nu-i nimeni să ne mai și audă
numai Tu ești o Doamne, al nostru-n viața cruntă.

POVESTEA MEA

Atîtea lacrimi cad din ochii tăi
de parc-am coborât chiar eu din ei.
și-aș fi din nou în trista-mi plecare
din ceruri cu munţi și valea din zare.

Iesit-am din tine copilul răpus
de-ntunecate povești trăite-n nespus.
Și-o păsare parcă aș fi inca si fost
doar noaptea în geană clipind adăpost.

Abea de mai tremură o lumină în mine
- străinii sunt buni - dar nu fără tine.
Nu ştiu încă dac-aș vrea să mai mor
să fiu acel abur plutind peste un nor

Și să vin peste tot pe unde-am mai fost
când m-am născut cu Vrâncenii într-un rost.
Era un sat veşnic cu plopi și fântâni
iar moşii cântau menuet pe cimpoaie stăpâni.

Flăcăii prindeau fetele la hora din sat
punând-le iubiri în suav sărutat.
Văzduhul mirosea a nuci și cireşe amare -
Doamne, ce dulci erau cu melodii de la mame.

Bunicul meu zâmbea tânăr muncind la albine
în viaţa de acolo! Numai tu mă ştiai foarte bine,
iar râurile erau plecate din munţii mei înalţi
dintotdeuna străbunii noştrii în taina lor - fraţi.

Tinerețea străbunelor - tril de privighetori -
jucându-mă de-a fața-ascunselea pân' la nori,
creşteau răsărituri și mai cresc din seri aburii
cât încă mai sunt legănatul petalei de la câmpii...

PRINTRE FRUNZE

Doar eu îți ştiu tăcerea iubirilor din tine
chiar dacă tu mai crezi o lume de candoare
se pare c vezi apusul despre mine -
deplin ne treace-n taina sărutului culoare.

E timpul de plecare a visărilor în turmă
eşti un sonet cu motto în aerul de tot
cu jertfa ta slujesc fântâna de pe urmă
tu ştii că am uitat de mult să mai glumesc.

Ceva n-a fost să fie ș i nu mă dumiresc
de ce refuz trecutul pe care-l înţeleg
în pasiunea-ți mută de mult nu te găsesc,
ecourilor lumii - lumini de-acum îţi dreg

Poate tu dormi prin ceruri frumosul din copaci
când eu prin frunze - ce murmuri netezesc:
ți-e inima un singur poem în care zaci
și-n care eu m-ascund să nu te mai găsesc.

O NESFÂRȘIRE

Atâtea vorbe ne-am tot spus
la care încă n-am ajuns
plutind pe lângă subiect
în sferă de timid poet.

Ești un iubit imaginar
cu inima de prinț hoinar
trăgând tăceri în necuvinte
pentru iubiri de luat minte.

Dar de-ar fost să se întîmple
iubirea mea ți-ar fi la tâmple
și în speranța că ți-am spus
ce lacrimi am primit de sus.

Eu știu că și tu vei pleca
regina ta de-ți va dicta
în necuvintele de-acum
ce iți vor fi covor pe drum,

să-l calci iubitule să-mi vii
cu-n cald surâs pentru copii
și pentru-al meu de neiertat
născut din nicăieri - păcat...

O viață-n clipa adunată
cum nu-s cuvintele vreo dată
îmi faci din verb un substantiv
să-mi pari plecărilor fictiv...

Dar vezi tu știi deja din stea,
să fulgeri precum lacrima
ce inimii încă mai doare
cu amintiri despre-o ardoare...

DOAR PONTIFII

Doar Pontifii cântau în legile durerii
oamenii căutau ziua cu lumânări aprinse
nezărind de flăcări surâsul mângâierii
iubirile lor zăceau pioase și necuprinse

în refugii de mări și oceane!
Nu ne da altă vorbire Doamne,
decât atingerea Ta din chemare
numai Tu știi ce tare ne doare.

Din frumusețea jerfei-n ofrandă
vrem și ce nu știm „Câteodată
o țigară e doar o țigară"
stinsă-n căderea de Niagară!

PENTRU GREȘELI

Voi hrăni o rândunică
voi cânta niște luceferi
să-mi răresc însemnul lumii
soarta ce vrea să-mi prezică...

Și voi scrie bătrâneții
ce-mi sui-va precum luna
într-un vers din umbra vremii
ca să-i spun că mi-e tot una...

Ci voi fi foarte cuminte
lâng-o mamă căprioară
într-un leagăn de mesteacăn...
...de m-oi naște a doua oară!

POATE TU VEZI

Celui Adevărat Îi pot spune adevăruri
fără nici o șansă de tarzie eclipsă
rama pantofului trecând peste nămoluri
prin viaţă călătoria asta cu vre-o lipsă.
Sunt mai frumoasă la tine acolo într-un gând
decât vreodată aş putut să fiu
în basmele cu feți frumoși perechi pentru Ilene
și caii albaștrii castele abandonând
o lume a necuvenitelor cu ursitori și iéle...
Nu era vis și nici nu aș fi dorit să fie
căci aş fi alunecat pe stânci
din niște flori nepetalate-n păpădie
ţi-ai fi întors privirea către mine de atunci,
Când nu se cuvenea să îmi fii stăpân
pentru o lege dată înspre omenire
aşa ne vom iubi ca pe un alt tărâm
abea când va veni şi pe aici în fine.
Poate tu vezi ce încă eu nu am de văzut
cum rău poate să aducă o facere de bine
pe când încă în lume nu s-ar fi născut
o suferință din iubire aproape şi de mine.
Mireasme porţi pe braţe - sculptate flori de tei
primesc şi azi în suflet cum doar tu ştii prea bine
trecutul întreg pe care ţie însuşi se pare ca îl mai vrei
la fumuseţea intoarcerii spre mine
Şi totuşi lacrimile îmi ajung de fericire
un firicel voios e râul de la munte
îngenunchind coroană glorioasă în inel
de la un sat cu soarele pe frunte
Legendă prin văzduh - instantă regăsire
o dragoste de atunci pe dealuri şi prin văi
despre ecoul nunţii în veşnicii de bine
unde-şi ridică tinerii castel de vis în doi...
Sunt mai frumoasă la tine acolo într-un gând
decât aş putut să cred vreodată
în basmele cu feţi frumoşi şi cu Ilene
pe caii albaştrii castele nechezând
în lumea necuvenitelor cu ursitori şi iéle...
-------------------
Maia KODRIN
Sydney, Australia
15 aprilie 2019

Web Analytics