Mihai PĂCURARU: FOCUL DE SUB CAZANUL CU CERNEALĂ (POEZII)

PACURARU Mihai 2BTORNADA CE NU UITĂ SĂ TREACĂ

Cercurile concentrice te-aruncă în
furtună, în bătaia de toacă şi clopot.
Tornada, uneori, te refuză şi ajungi la
la început de deal, ca Sisif.
Bolovanul îl iei, ca şi crucea, pe rând,
altfel ar fi prea puţin pentru tine.
Şi le duci, nu ştii ce urci, încerci să
te distrezi ghicind în lacrimi roşii.
Cunoşti drumul, te naşti odată cu el,
e parte din suflet şi spirit neostoit.
Îţi ridici o colibă lângă un râu,
femeia trage năvodul cu prunci la mal,
câteva culori se preling din curcubeu
pe faţa şi pe viaţa ta, şi pescuieşti.
La final, îţi oferi capul pe o tipsie
şi dispari în tornada ce nu uită
să treacă la o oră anume...

FOCUL DE SUB CAZANUL CU CERNEALĂ

Cum ai ajuns, pornind din vârful cuvintelor,
sfidând brăţările timpului impus,
la baza scării, fără de sfârşit-
un basm ştiut din sânge şi
înţeles de cei din jurul tău?
Întrebările ample le-ai zidit, pe rând,
de frica apei să nu spele liantul,
le închizi între foi şi între cărţi,
le deschizi şi te-nspăimântă
secunda şi secunda ce moare
ardent doar în tine.

Faci mişcarea cea mai grea a vieţii, punând
prima dată piciorul pe treaptă.
Binevoitorul ce te-aşteptă undeva
aruncă pietre, precum apărătorii
de cetate, şi smoală, şi apă fierbinte-
iadul curge în tine, peste tine.

Urci şi devii, treptat, un monstru ajutat
de aripi, părăsind scara în zbor.
Fericit evadat, într-un zbor de fluturi,
spre focul de sub cazanul cu cerneală.

LEGAT LA OCHI

Ai tăiat iarba, şi copacii din jurul tău,
din jurul memoriei tale-eşti liber!
Ai tăiat scările, şi curcubeul în ţăndări
spre alte constelaţii de
tine ştiute.
Eşti liber, singurătatea te-acoperă cu un
văl ce cade din toate părţile minţii-
râzi, că stăpâneşti metrul pătrat de iarbă.
Eşti singur, libertatea te chinuie ca un
animal ce se-nfruptă din tine şi ţipă
de foamea nimicului consumat.
Te duci, te întorci, dar nu ştii că în
orice secundă mii de ochi te urmăresc
ca o pradă pentru hrana puilor.
Vrei să te oferi să-i duci, la intervale egale,
spre ce-ţi arată ei a fi un om legat la ochi,
stând în genunchi;doar glasu-i
tânăr povesteşte-şi ei cred.

STARE LA ORA 24

Parfum de vremi trecute, la o oră, la ce vârstă
melancolia te absoarbe în oceanul ei;
un diabolic vârtej te ţine captiv
şi te-nvârteşti ca nebunul în jurul axei umane.
Atunci când reuşeşti să te desprinzi de forţa ei,
devii orice vrei pe orbita timpurilor trecut şi prezent,
între două hotare, între două vămi.
Poţi face şi alte exerciţii de voinţă,
fiind început, între fii şi fiice,
pentru că toţi sunt fii şi fiice
faţă de părinţii ştiuţi şi neştiuţi,
în goana aceasta frumoasă de-a viaţa.
În cele din urmă, înainte de
a scrie lizibil cu aburi pe cerul credinţei,
cauţi peste tot, în toate colţurile, dacă mai e praf
depus de drumurisuite, dar mai ales, coborâte,
în iad şi în rai, de suflete împrăştiate în oameni,
şi te opreşti.
Întreabă-te dacă mai simţi parfum de vremi...

INSECTĂ ÎN CHIHLIMBAR

Vecinii tăi au plecat, şi vecinii lor au plecat,
ai rămas, cum se face, singur, în împărăţia
celui ce ştie ce va să fie în fiecare secundă.
E rău să ştii ceea ce urmează, când clădeşti
snopi de vise în clăi de raze şi praf.
Mulţumeşte clipei, o parte din ea ştie, dar nu
recunoşti, considerând mai presus corbul
tăcut din tine, în mijlocul tornadei.
Ora cu oră se adună:în semn de supremă
mulţumire arunci sabia din teacă, şi arcul
pregătit se topeşte în mâinile tale, ca ceara.
Observi cum pe marginile împrejurului totul se
scurge miere de tei;priveşti, căutând un loc
spre vedere, lumea, ce înseamnă ea, te
atrage, tu refuzi îmbrăţişarea de menghină,
preferi să rămâi aşa cum ai venit în prima
lumină, ca o insectă în stropi de chihlimbar,
păstrată pe raft, într-un muzeu de şcoală.

CE GRĂDINĂ A FOST...

Demult n-ai scris o poezie de dragoste
-spune-în care să apară şi crini, ca în grădina
lui Anghel, cu fuioare de parfum, înlănţuind
trupurile mişcătoare agale pe aleile vieţii sau
visului, tu, privitorul, şi parte la doi.
Scrisorile au încetat să sosească de mult,
cu flori presate şi minuscule fotografii-
e un joc de copii, de construit
din cărămizi şi din aer.
Vin doar semnale luminoase spre mine şi
spre tine-cu ele te hrăneşti în cupe albastre
de erotică plenară.Cauţi prin scrinuri
vechile stihuri, cu oftaturi şi Juliete neconsolate.
Vrei să scrii-spune-acum pe o pală de timp, ceva
ce nimeni n-a mai dăltuit în piatră sau
scris pe papirus, sau scris pe hârtie,
lăsat lângă o flacără rece la bătrânul
stejar, din grădina ce-a fost.A fost.

COMPARAŢII, EPITETE ŞI METAFORE

Poţi adăuga ceva în plus, fiind în vârf de deal,
decât a scris Baudelaire în aura veşnică a trupului?
Poţi adăuga.Si au adăugat, punând volane şi şuviţe, ochi
și curcubeu de zâmbete, într-o suprapunere
enervantă în timp, încărcând firea
cu dezmierdări aceleaşi.
Şi? Poţi adăuga:comparaţii, epitete, dar, mai presus de
lumina polară, metafora vieţii,
dungi şi cercuri în hohote, căzute pe trepte, apoi,
încet, ridicate în scări, în vârful acesteia,
unde plâns n-a ajuns.
Da? Au prins nesfârşite conjuncţii de plus în puritatea
de măr crud sau copt, oferit femeii spre a-l
arunca în capul celui ce pictează năuc trup şi culori;
noaptea jucând sferele pe degete şir printre
frumuseţi ascunse dincolo de lumina
ce orbeşte privind-o.
Cum, s-a scris despre fumul peronului?
...doar o Anna caută vagoanele unui tren...

UN SPAŢIU PENTRU DOI

Au pornit apele în vis şi au luat tot răul
Pământului puternic,
au rămas în ecou strigătele şi urletele animalelor
nedomesticite de biciul avid de circ.

Au pornit furtunile de nisip peste auroră,
au şters norii cu radiere mânuite
de titani invizibili, fără niciun regret.
Au pornit pădurile şi ierburile peste creştetul
oamenilor, aprins de licurici, în mereu
noaptea naşterii şi-a vieţii, atrase ca o
pilitură de fier, mişcată de magnetul dorinţei.

Iar eu, singurul, privind cum nu mai rămâne timp
pentru tine, încep, încet, să sap în inimă
un spaţiu încăpător pentru doi.

MUSTUL SPRE RĂDĂCINI

Viţa-de-vie a înfăşurat copacul în care
o pasăre se vaită de viaţă;
ciorchinii nu ispitesc, sunt cruzi,
un vultur se roteşte deasupra.

Pare o pictură desprinsă dintr-o colecţie
celebră a unui zugrav anonim,
ca peisaj oferit trecătorilor.

E plăcut să scrii ce-ai văzut
prin ocheanul întors, arătat copiilor
ce se vor naşte.

Ai ajuns în septembrie,
nimic nu se compară cu ceea ce vezi,
înţelegi sau nu, mustul se scurge
spre rădăcinile noastre.

GRĂMADA PORNEŞTE SPRE ZERO

O femeie s-a îmbrăcat cu o ie şi continuă şirul
pe trepetele care încep şi nu se termină,
pentru ca, la intervale, să se adauge
un copil, un nor, un lup, o căprioară-
spre o completă mişcare.

De fiecare dată, apare un stihuitor ce umple
golul lăsat de sentimente în mers,
primit cu aplauze sau cu pietre.

Olarul, pe neobservate intră în rând,
oferă doritorilor vase şi instrumente
muzicale, spre a însoţi cu muzică alaiul.

Pe un deal, nefericitul cu puşca doboară, din şir,
un copil, un nor, un vas de lut, chiar şi pe cel cu
versuri, fără ca cineva să observe, prin comparatie
cu anul desfăşurat din anii cei mulţi,
în care grămada porneşte spre zero.
------------------------
PĂCURARU Mihai
București
1 februarie 2019

Web Analytics