Constantin MOSOR: GLASUL MUZEI (POEME)

MOSOR ConstantinTu vii dintr-o lume bolnavă de dor,
Eu vin dintr-o noapte prelungă și grea.
Aceeași durere ne gustă ușor...
Tu vii ca un zâmbet...eu vin dintr-o stea,
A cărei lumină e vis și amor...
Și iată... ne scurgem prin timpuri egal
Cu lacrimi de frunze și frunze ce mor...
Tu vii din adâncuri...eu vin dintr-un val.
Tu vii dintr-o clipa ce moare curând,
Căci timpul în toate e veșnic stăpân.
Eu vin dintr-un cântec aproape flamând...
Pe calea Luminii tu vii... eu ...rămân.

ULTIMUL TREN

E bine că nu știm în care zi
Pleacă ultimul tren din gara vieții.
Dar asta nu înseamnă-a ne gândi
Mereu doar la sclipirea dimineții!
E bine că nu știm cât a rămas
Până când va zâmbi o clipă seacă.
De presimțim ceva facem popas...
Dar trenu-acela fără noi nu pleacă!
E-un tren pe care nimeni nu-l dorește...
Cu toți avem bilet spre depărtare!,
Pentru întors nu ni s-a dat, firește.
Doar cerul știe ora de plecare!
Să ne-amintim că suntem călători
Ai unui tren ce știe numai dusul!
Nu te grăbi. Acum degeaba zbori...
Rămâi pe loc pân' se sfârșește fusul!
Trenul nu îți va duce și bagajul!
Biletu-i pentru oameni... Și atâta...
Nu încerca să-ți folosești curajul
De a-i lovi ferestrele cu bâta!

CERE-I PĂMÂNTULUI IERTARE

Cândva, demult, când eram blânzi
Ca ochii soarelui de-amiază,
Când le dădeam celor flămânzi
Din când în când un colț de rază,
Când haina noastră, cea cârpită
I-o întindeam celui ce n-are
Nici mămăligă și nici pită,
Nici ghemotoc prin buzunare,
Când lumea nu era pierdută
Pe sub frânturi de nelumină,
Când n-alerga după cucută
Care să-i cânte în surdină,
Și Dumnezeu era mai vesel!
Acum privește și suspină.
Ia harul Său, pe tot și țese-l
Chiar nu ți-e sete de Lumină?
Cere-i Pământului să-ți deie
Iertarea ca pe-o mare taină.
Nu-l amăgi cu o scânteie.
Du-te și cumpără-i o haină!

NU STINGE FELINARUL

Nu stinge felinarul. Nu se știe
Când e nevoie de lumina lui
Firavă ca un punct pe o hârtie!
Încă ceva... Nu-l agăța în cui.
Așează-l pe o lacrimă mai veche,
Care abia se vede pe sub praf.
Să nu te culci nicicum pe o ureche
C-aprinzi un felinar c-un epitaf!
Nu-i felinaru-acela din perete!
M-ai înțeles greșit! Îmi pare rău.
Acum mi-e frig dar și mai mult mi-e sete
De felinarul sufletului tău

UMBRA DE STEJAR NU DĂ CU PARII

Stejarii știu cum e să crească drepți
Și să asculte cerul printre ramuri.
Dintre copaci par cei mai înțelepți.
Te temi de ei? De ce-i privești prin geamuri?
Apropie-te! Nu purta mânușă
Căci, umbra de stejar nu murdărește
Ci, ca o dimineață jucăușă
Se bucură în tine, apoi crește.
Ia-ți la spinare drumul spre pădure,
Dar pune-ți pălărie pentru soare...
Și dacă te-ntâlnești cu o secure,
Dă-i peste mână celui care-o are.
Dacă găsești chibrit și lumânare
Și-o lacrimă pe care poți s-o scuturi,
Așează-te-n genunchi, nu în picioare,
Pentru copacii care dorm sub buturi!
Cu sufletul mângâie ce-a rămas
Dintr-o pădure tristă! Plâng stejarii
Dă-te și mai aproape cu un pas
Căci, umbra de stejar nu dă cu parii!

TOAMNA LA FÂNTÂNĂ

Ieri, toamna s-a oprit lângă fântâna
Din care bea și timpul când i-e sete!
Dar ce minunăție! Și-au dat mâna,
Apoi și-au spus povești pe îndelete.
Toamna avea bagajele-n spinare!
Și le-a dat jos doar peste multe ceasuri.
Poate în lunga ei peregrinare
N-a mai făcut asemenea popasuri.
Toamna lângă fântână! O poveste
De dragoste! Ce dragoste curată!
Se bucură copacii, sus, pe creste...
Fântâna e puțin îngândurată!
Păstrează un secret! Doar vântu-l știe!
Ce face dacă toamna cu glas tare
Îi cere un pahar cu apă vie?
Va trebui să-i spună că nu are!
Nu va urma o ceartă. Blânda toamnă
Îi va întinde-aceeași caldă mână
Și, mai apoi, ca o distinsă doamnă
Va coborî toți norii în fânfână!

FRIGUL DE-AFAR' NU-I NICĂIEREA SCRIS

În dimineața asta n-am putere
Să-i înțeleg pe cei neînțeleși!
Îmi dai măcar un bob de mângâiere?
Tu ce mai faci? Ce fel de gânduri țeși?
Aceeași toamnă rece și târzie
Culege frunze moarte din copaci!
Îmi împrumuți un strop de bucurie?
Nu ai nici tu? Acum știu de ce taci!
Aștept să ne-ntâlnim pe o alee
Chiar și întâmplător.E tare frig.
N-ai împrumut o palidă scânteie
Care să-mi lumineze când te strig!
Îți mulțumesc că ai venit acuma!
Lacrimi de bucurie stau la rând.
La mine-n suflet azi căzuse bruma,
Dar ochii tăi o vor topi curând!
Fiori de bucurie se destramă
Și ne transformă clipa într-un vis,
Când toamna își mai pune o maramă!
Frigul de-afar' nu-i nicăierea scris!

BUCURIA ȘI TRISTEȚEA

Bucuria și Tristețea se așeazără față-n față!
Cu gândiri înălțătoare amândouă privesc cerul.
Amândouă-ți fac cu ochiul, amândouă te răsfață
Și în una și-n cealaltă poate să se-ascundă gerul!
Tu stai undeva-ntre ele. Ceru-ți seamănă blândețea!
Care dintre cele două astăzi ți se potrivește?
Ai zice că Bucuria dar... se supără Tristețea.
Pe ea nimeni n-o-nțelege, nimenea n-o prea iubește.
Doar poeții câteodată Tristeții îi fac culcușul
În adâncul unei tâmple răzvrătită de-o idee
Sfârșită acolo unde le zâmbește coborâșul...
Sub condeiul lor Tristețea se transformă în scânteie.
Bucuria și Tristețea își împart lumea în două.
Nici măcar pentru o clipă n-au fost și nu sunt egale.
Tristețea zidește lacrimi doar cu mâinile-amândouă...
Bucuria vine, trece... ca parfumul din petale...

VREȚI O STRACHINĂ DE CIORBĂ?
(Pentru E.N și M.N cu deosebit respect)

Undeva tare departe o bătrână tot privește
Presimte că-n toiul noapții cineva călătorește
Înspre inima ei plânsă nu de multe neajunsuri
Ci, că ultima scrisoare a rămas fără răspunsuri.
Cine stă să mai aștearnă rânduri ca în vremea veche?
A murit biata scrisoare. Spunem vorba la ureche.
Nici poștașul nu mai știe cum arată o scrisoare!
Dintr-o ne-nțeleasă grabă vorba a-nvățat să zboare.
Stă bătrâna nemișcată pe o betegită treaptă.
Nici lumina dimineții n-o întreabă ce așteaptă.
Își așează o maramă peste fruntea ei curată.
Iată! Poarta se deschide. O sărută toți o dată.
Bucuroasă se închină! Strănepotul dă să plîngă
Pune mâna lui firavă peste mâna ei cea stângă
Și apoi o zi și-o noapte nu s-au săturat de vorbă!
- După-așa o cale lungă vreți o strachină de ciorbă?
Și s-au așezat la masă... Sufletele tuturora,
De atâta bucurie păreau să încingă hora.
Iată-i strânși lângă o umbră. Totuși cineva lipsește.
A plecat bătrânul Toader! A plecat dumnezeiește.
-Toți pleccăm, a zis bătrâna! Aproape că nici nu-mi pasă.
Nu e loc pentru tristețe cănd vă știu pe toți acasă.
Dumnezeu mi-a lăsat zile, încă n-am plecat cu totul...
Ca să vă sărut pe frunte pe voi toți...și strănepotul.

UN COLȚ DE VREME

Sunt la răscrucea vieții și viața mi-e în palme...
În suflet grea furtună și lacrimi și mi-e rece.
Îmi amintesc de gustul pustiurilor calme.
E o tristețe care, dacă vrei tu, va trece.
Astăzi sunt ca o frunză ce n-a n-vățat să zboare!
Dacă îmi dai o șoaptă urzesc cu ea poeme
Înalte ca parfumul din fiecare floare
Udată din belșuguri cu lacrimă de vreme.
Așează-mi lângă suflet povestea vieții tale.
Măcar în seara asta deschide largi ferestre
Să nu pășesc haotic pe drumuri fără cale,
Din care deocamdată nu vine nicio veste.
Acum și totdeauna privește doar frumosul.
Prin care strălucește o carte de poeme.
Ești fericita muză care a pus folosul
Unui condei în care șade un colț de vreme.

DIN SUFLET NU SE FURĂ CĂRȚI

Pentru același prieten spre îmbărbătare
Iubiți-i pe poeți așa cum sunt...
Unii nu strălucesc pe dinafară,
Dar au în suflet glasuri de vioară
Chiar dacă timpul i-a săpat mărunt.
Poetului nu-i da însingurări!
Dacă bolnave clipe-i ies în cale,
Clipele lui pot fi și ale tale.
Iubește-l...și nu pune întrebări...
Așează-i lângă frunte doar povești
Curate și mereu înălțătoare.
Minte-l că e frumos ca o culoare
Pictată de condeiele cerești!
Și dacă pleci departe nu-l răni
Ca mai apoi să-l cauți pe sub spuză
Căci, un poet îndrăgostit de muză,
Nu cu tăceri se va putea hrăni!
Dacă te risipești prin alte părți,
Să iei cu tine unele poeme
Ascunde-le în suflet! Nu te teme!
Din suflet niciun hoț nu fură cărți!
Fii muza lui... Presimt că înțelegi
Altfel...poetul nu va fi în stare
Să spargă călimara cu-ntristare...
Și va pieri...iar tu cu ce te-alegi?

LECȚIA DE IUBIRE (2)

Din frunzele bolnave de rugină,
Toamna își face haină, una nouă
Vântul a luat în brațe o tulpină...
O ține strâns cu mâinile-amândouă!
Bag seamă că tot el a-ncovoiat-o
Când a adus cu el o grea furtună.
Azi i-a cerut iertare și-antrebat-o
Nu mai știu ce...dar iată-i împreună.
Toamna își face cruce căci tulpina
S-a îndreptat chiar de la rădăcină!
Vântul smerit își asumase vina
De-ai fi furat chiar niște ani lumină!
La oameni rar se-nnâmplă să își ierte
Greșelile încetul cu încetul.
Cuvintele au învățat să certe!
Doar muzele își mângâie poetul!
Muza călătorește înspre ceruri.
Poetul o așteaptă-n prag de toamnă.
Poemul său nu croșetează geruri...
Câci muza lui e-o-nâlțătoare doamnă.

GLASUL MUZEI

Tu, lacrimă, ce știi despre tristețe?
Eu știu că-ți-este rudă-apropiată!
Spune-i c-o rog să nu mă mai răsfețe.
N-ajunge cât a fost de mângâiată?
Mi-a adormit la ușă astă noapte
Eu am un nou condei și am o muză
Care mi-a pus speranță peste șoapte.
Dacă-mi forțează ușa...n-are scuză!
Tu, lacrimă, de ce nu pleci în lume?
N-am să aduc o iarnă pentru tine.
Eu am de scris...Cuvintele nu-s glume
Din care poți să storci niște suspine.
Lasă-mă să fiu vesel astă seară.
Mâine vedea-voi eu ce-o să mai fie.
Dacă tristețea vine să mă ceară,
Pun timpul să-i recite poezie.
O poezie lungă ca să plece
Eu să așez în măna dreaptă tocul,
Tu, lacrimă, tu, du-te și-o petrece,
În timp ce glasul muzei îi ia locul!
--------------------------
Constantin MOSOR
București, octombrie 2018

Web Analytics