Silvia C. NEGRU: PÂNZE NEÎNTOARSE - POEME (1)

NEGRU C Silvia 2PLÂNSUL SFINTEI MARII

Măicuţa Sfântă plânge.
Lăcaşurile se-aburesc.
Din lacrima-lumină,
Rădăcini ciuntite cresc.
Şi crucile ne scriu
cu Pace, Sihăstria.
Cuvântul bate lin,
Dinspre Sfânta Maria.
În rugile sfioase
Şi Dumnezeu ne-aude,
sub bolţile albastre
El vine-n ore blânde.
Măicuţa, dacă plânge,
e-n căutarea ta.
Fiu risipitor în lumea rea!
Cu pasul revenirii tale,
Se-aşează-o nouă stea.
Măicuţa ne surâde,
ne cheamă lângă ea.
Icoana-i revelată
de Fiul şi de Tatăl
de lacrimă curată,
de-o pânză sacră,
aşezată!

A NINS ÎN DEȘERTUL SAHARA

Pe nisipul auriu,
sunt prinse candelabre de cactuşi;
Perene, în verde şi alb semeţiu;
Se-aprind pentru noi.
A nins în Arizona,
iar neaua bizara,
voia să umple pustiul Sahara!
Aici, e mare nevoie de alb;
albastrul e-n rândul nescris,
ca o ansă din mare ocean,
dintotdeauna, neînvins!
E şansa contemplatorului,
să poarte rândul cu sine,
întru sfinţenia călătorului,
din fulgii pereni se deschid, căile-alpine.
Atunci, un astru aprinde în noi,
cu iubire de sine-n nespus.
Se pare că nu va apune...
E fulgerul sau pânza albă de sus?
Sau amândouă iubire ne sunt?
Ne dă, mereu, înţelepciune,
Când ninge pe Pământ.

MUNTE LÂNGĂ MUNTE

Curaţi, în mantia luminii,
ca două vârfuri singuratice de munte,
ce-acoperite veşnic de zăpadă,
îşi duc neprihănirea de pe frunte.
Cuvinte vin, în ceasul înfloririi noastre,
ca de Înviere, păreau mai înstelate;
un fanion de flăcări, ne-a fost Priceasna sfântă;
cărarea de speranţe, astăzi, nu se mai cântă!
Ce pârtii luminoase! Ce glas de îngeri dragi;
băteau, la mine-n suflet şi te-am iubit suav.
Un vârf de munte către altul a venit –
Intrare fericită în Cetate – ca de Paşte!
Un Paşte ca Acela n-a mai fost;
şi nici nu se va naşte!

FAST

Aveam nevoie de un salt, fără plase şi riscant,
ca să mă reconstruiesc pe mine însămi, cea de altădată.
Ispitele, însă, să-mi intre în sân.
M-am încărcat cu idei din unde şi linii reflectorizante
Am conturat gestul extrem, de fast hapsân;
dar în abundenţa factorilor mari,
mai port în tâmplă zvâcnetul unor roţi ruginite;
tensiuni ridicate, cu-întinderi de arcuri nervoase
Cineva deschide fereastra spre mare.
Brize din zorii – aburinzi ne dau fiinţarea, –
ascultând, cu migală, scoicile părăsite de miez;
sunt puntea trezirii – în refrenul regal;
inscripţie pe un blazon albastru, să fie...
Acesta-i destinul meu alb,
scăldat în lacrimi curate,
să pot gusta, din interferenţa trăirilor, glorie
ca un rafinament decontat,
foarte târziu, fast in memoriam,
dincolo de ţărm, pământ şi apă.

DECANTAREA

Când s-au ridicat pânzele,
erau, la bordul vasului, mirenii.
Priveau largul mării,
iar cuvintele lor erau liniştitoare.
Se arătau iubitori de moarte,
ştiind că, după aceasta, începe viaţa.
Lucrurile toate tăceau;
lăsau loc cântării atât de trepidante,
că peştii înnebuniţi dansau în perechi.
Nu se ştie de unde a apărut,
tocmai în mijlocul mării,
un copac pe jumătate înflorit.
Părea un catarg înălţat iubirii de oameni
Mirarea cuprinsese mirenii
şi căzură toţi în genunchi,
în rugăciune la Cer
Şapte faruri aveau lumină intermitentă
şi au aprins stelele cerurilor, în şapte trepte,
în jurul copacului înflorit, în verde,
albastru şi alb.
Arcul inimilor mari s-a deschis
şi a îmbrăţişat marea mirenilor.
S-a ales drumul cu muzica, florile
şi iubirea;
toate, plutind ca mare salvare,
dincolo de saltul valurilor care sărutau cerul.

PASĂREA GALBENĂ

Să pot uita nesomnul hrănit de mari angoase,
de-o pasăre galbenă,
vestitoare de toamne bogate,
scriu. Dimineţile îmi par iscoditoare.
Gândul aleargă. Mintea mi-e grea.
Un musafir dintr-o altă galaxie,
se ospătează şi râde-adânc de tresăriri percutante.
El ştie de durerile mele,
de neputinţele înverşunate între ele.
Şi nu îl impresionează
că mie-mi creştea apa-n fântâna dimineţii,
că sângele-aortă se tulbura...
Crengile smulse de vântul drumar al nopţii
s-au împotmolit la mansarda vecinului
care le arunca nervos în drumul
trecătorilor nefericiţi, împleticiţi...
Aceştia înjurau printre dinţi.
Durerea m-a învăţat să tac.
Pasărea galbenă are, azi, un fular
alb de mătase,
parcă rulat din filele–manuscris –
pe care căzusem,
când le-am purtat,
prin ochii deschişi ai şarpelui casei.
-----------------------
NEGRU C. Silvia, poet. Născută la 12 ianuarie 1954 în comuna Batăr, județul Bihor. Studii: absolventă a Colegiului Național Bănățean (fost Liceul Real nr.1), Timișoara. Licenţiată a Facultăţii de Filologie (secția Română-Franceză) din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara. Volume publicate (poezie): „Carnavalul florilor”, editura „Facla”, Timișoara, 1985 - volum de debut editorial; „Veşmânt de aripi”, editura „Pardon”, Timișoara, 2006; „Stihuri pentru cruce şi destin”, editura „Pardon”, Timișoara, 2006; „Pentru iubirea clipei”, editura „Pardon”, Timișoara, 2007; „Altar”, editura „Pardon”, Timișoara, 2007; „Pe plan exprimat”, editura „Profin”, Drobeta-Turnu Severin, 2012; „Pe aripi de răsuflare tăiată”, editura „Profin”, Drobeta-Turnu Severin, 2013; „Întrupare”, editura „Profin”, Drobeta-Turnu Severin, 2013; „Iubire pe brațele mării”, editura „Profin”, Drobeta-Turnu Severin, 2014; „La țărmul de taină”, editura „Profin”, Drobeta-Turnu Severin, 2014; „Așteptarea albă”, editura „Profin”, Drobeta-Turnu Severin, 2015; „Umbre albastre”, editura „Eurostampa”, Timişoara, 2016; „Lumina ochilor”, editura DDP, Timişoara, 2017. Colaborări literare: „Actualitatea literară”, „Anotimpul surâsului”, „Anotimpuri literare”, „Anotimpurile” (Astra Sibiu – 2011, Antologie poezii), „Arcade”, „Arcadia”, „Banat”, „Coloana infinitului”, „Columna”, „Convivio”, „Embleme”, „Eminesciana”, „Familia”, „Interferențe”, „Orizont”, „Orient latin”, „Reflectorul alb”, „Scânteia tineretului”, „Vitralii”. (George ROCA, Rexlibris Media Group, Sydney, Australia)

ZI FRUMOASĂ!

Lumânările ard. Ele rămân speranţa omului.
Sufletele se cer luminate
de lumina Sfintelor Paşte.
Azi,
la miezul nopţii, vin Paştele-n Lumină.
Ne iertăm suferinzi
şi, iertăm mai avizi de eliberarea deplină.
Ele se vor duce-împăcate şi vor spune:
Ziua de azi e mai frumoasă peste sălciile verzi.
E mai frumoasă pentru trilul curat al păsării,
pentru petalele care-au căzut curate peste livezi...
e mai frumoasă pentru acei ce cred în
Mirele grădinii sfinte,
unde creşte floarea busuiocului –
rădăcina spiritului românesc –
de când apăruse Lumina, Părinte,
azi e frumoasă, ca tine, grădina!
Şi bolta păstrează – ruga-n cuvinte!

PESCARUL CU PIPA FĂRĂ TUTUN

În barca nemişcată,
lângă pâlcul de trestii,
un străin e confundat cu tăcerea deplină.
sub cortina amurgului, Soarele piere, treptat...
Străinul aude, sunând, în ecouri, vocea lui, dintr-o peşteră,
unde apa se strecoară printre muşchi şi uşi mucegăite.
Se vede, trecând şi respirând un aer meridional...
Glasul pietrelor e stins,
dar el trece, axional, pe negrăite!
Pe cer, e Crai Nou, medieval;
şi el ar dori să iasă din hruba timpului forat
de-amintiri cu el însuşi: „Ce pescar era...
pescarul cu pipa fără tutun”
şi, în noaptea aceasta, ar voi să tragă un singur fum,
ca să-l sufle morţii în faţă,
să-l creadă nebun;
să o întoarcă din drum;
dar moartea nu se lasă fumată
ea râde limfatic se sprijină-n coasă.
Un lichid mlăştinos;
îl lovi. Simţi amorţeală
Apoi, că se năruie la ţărmul despicat
Dar peştii parcă-l reţineau...
nu erau orbi şi voiau să lovească în cremenea dură;
zădărnicia, însă, se fixase în coadă de peşte.
Pe ochi, îi căzură solzii ca pururea armură.
Poemul morţii e mai viu ca marea şi nu mai zăboveşte!
-----------------------------------------
Silvia NEGRU
4 iulie 2018

Web Analytics