Constantin Georgescu: VÂNĂTOAREA ROȘIE

Constantin Georgescu Miroase a ferigă suavă și virgină
La subțioara codrului anost,
În timp ce cornul sună prelung ca o sentință,
Spre fiecare pușcă aflată-n avanpost.

Ne cheamă vânătoarea roșie de frunze,
Căci clipele sunt repezi și fumegă năuce,
Zvâcnind în carnea dulce, cu patimă de sânge,
Lângă un vrej uscat de mure, la răscruce.

Neliniștea cuminte se urcă fără nume,
Ca un ecou în negura din zori,
Lăsând în neclintirea ce sângeră întruna,
Ascunși pe după toamnă, un șir de vânători.

Se-aud frânturi de vreascuri călcate sub copite,
Precum un foșnet vag iscat de-o căprioară
Și limbi de foc desferică tăcerea
Vânatului sălbatic ce trebuie să moară.

Departe se zăresc nori vineții de iarnă
Și-un aer rece iscând doar întrebări
- Va ninge mai curând ca altădată
Pe urmele lăsate de fostele cărări?

A fost un an sărac prin tolbele golașe,
Dar am cinstit momentul cu pâine și cu vin
Și am păstrat o clipă de tăcere,
Punând lângă vânat o ramură de pin..