Veronica BALAJ: JURNALUL, ÎNTRE REALISMUL CRUD ȘI METAFIZICA SUBLIMĂ

Îngerul Adâncului Aceasta ar fi doar una dintre posibilele perspective analitice asupra volumului „ÎNGERUL ADÂNCULUI”, Editura Mirton, Timișoara, 2020, semnat de Eugen Dorcescu. Ediție îngrijită, Selecție de texte, Prefață și Note: Mirela-Ioana Dorcescu.

Jurnalele, mai ales cele literare, cuprind, fără îndoială, partea de trăire interioară, fosforescentă, tulburată și care iese la suprafață, în văzul celorlați, doar atât cât vrea autorul. Asemeni unei sclipiri de fulger. Rotundul, care ține de sinuozitățile profunde, secrete, și chiar de tainica sălășluire a divinului în om, indefinibilul rămânând undeva în adâncul firii. Uneori, acest inefabil se pierde, odată cu ființa umană.

Un jurnal ce se croiește, însă, pe dimensiunea om – univers, om – Creator poate depăși acest risc și poate salva taina ființei. Așa se întâmplă și în cazul tomului de peste 500 de pagini, Eugen Dorcescu, „Îngerul Adâncului”, semnalat mai sus, volum care cuprinde o largă perioadă calendaristică, 1 februarie 1991 – 14 noiembrie 1998, cu o întrerupere de aproape un an de zile. Întrerupere ce-și are și ea rostul, în istoria acestui demers introspectiv.

Dacă orice jurnal presupune un act de comunicare specială cu viitorimea, cu cei care-l vor lectura mai târziu, el presupune totodată și un accept al autorului, devenit personaj al propriei sale mărturii, un accept de a le dărui celorlalți ceva din sinele său. Eugen Dorcescu începe a scrie jurnalul dintr-o pornire a eului, nu spre confesiune neapărat, ci, mai înainte de aceasta, spre cunoașterea fațetelor sinelui. Spre introspecție, în adânc de ființare: „... vorbesc cu mine însumi cât mai departe de oameni și cât mai aproape de Dumnezeu, 1991, iunie”. Nici nu-și propune să-l publice vreodată. Adesea vrea să renunțe și chiar o face, după cum notează în 13 noiembrie 1998: „Jurnalul va rămâne mai mult ca sigur nepublicat, până când mă voi muta la Domnul... Domnul (nădăjduiesc și mă rog) mă va sfătui cui să las manuscrisele...” (p. 521). Domnul chiar l-a sfătuit și i-a trimis o mână îngerească, i-a trimis-o pe Mirela-Ioana (soția lui Eugen Dorcescu), care a citit, retrăit, salvat de la uitare o epocă cifrată în mii de zile.

Citește mai mult:Veronica BALAJ:  JURNALUL, ÎNTRE REALISMUL CRUD ȘI  METAFIZICA SUBLIMĂ   

Melania RUSU CARAGIOIU: LIMBA NOASTRĂ CEA ROMÂNĂ (XII)

1 Antologia Talantul X2Note de lector la: Antologia
„TALANTUL SCRIITORULUI ROMÂN DE PRETUTINDENI”
Autor Ligya Diaconescu, Editura „Olimpias”, Galați, 2019

Cu bucurie, fiind în Canada, mi-a sosit prin bunăvoința Domnișoarei Doctor Andrada- Victoria Diaconescu, Antologia „Talantul Scriitorului Romnân de Pretutindeni”. Domnia sa, în timpul liber, lucrează sub mâna mamei, scriitoarea, poeta, Directoarea Festivității noastre dragi „Limba Noastră cea Română”, Doamna Ligya Diaconescu.

Domnișoara Doctor Andrada lucrează pentru probleme de secretariat, pentru Revista STARPRESS România, Canada, USA. Este un volum mare de muncă, lucrându-se în același timp cu multe zeci de autori-creatori, tipografie, prezență la lansări de carte= Antologii. Participă la multe Simpozioane însoțind-o pe Doamna Ligia Diaconescu și la zilele de înmânare sau de primire a unor premii. Adaug, felicitând-o și pe Domnișoara Doctor Andrada pentru distincțiile primite.

Întrucât Doamna Ligya Diaconescu este și pictor de icoane și mult donator pentru mănăstiri, din timp se mai alocă și vizitării mănăstirilor și participării la unele serbări religioase care au loc în incinta lăcașurilor sfinte și mai nou și la lucrările desfășurate de un cenaclu de arte, pictură, fondat de curând tot de Doamna Ligya Diaconescu. Este deci necesar un mare cuantum de energie tinerească, dar Domnișoara Andrada sacrifică această energie și timp pentru aceste cauze sociale, notorii.

Citește mai mult:Melania RUSU CARAGIOIU:  LIMBA NOASTRĂ CEA ROMÂNĂ (XII)

Aureliu GOCI: POEZIA ÎNTRE FEMINITATE ȘI CLASICITATE

VOICULESCU C POEZII cop1Mă grăbesc să afirm de la început că, dincolo de deosebirile structurale şi temele specifice, poezia feminină afirmă o identitate proprie şi distincţiile sale inconfundabile fac din ea o poezie adevărată şi complexă, prin dominante specifice.

Ca trăsături generale, o estompare a fundalului social, o restrângere selectivă a universului imaginar, o resemnificare a proiectelor morale, o temperare a proiectelor vizionare şi uneori chiar absenţa perspectivei cosmogonice şi a atitudinilor viitoriste acordă specificitate poeziei feminine. E mai puţină utopie şi nu sunt escaladări sarcastice, ceea ce îmbrăţişează realitatea într-o empatie care modifică datele iubirii pământeşti şi credinţa în Dumnezeu. Bărbaţii sunt grandilocvenţi şi încifraţi în exprimarea sentimentului, pe când doamnele sunt mai reţinute. Poezia, însă, feminină sau masculină, rămâne poezie în distincţiile structurale.

Este o evidenţă faptul că de secole există o poezie tipic feminină, lucru care se mai poate dovedi prin prezenţa şi accentuarea unei virilităţi pragmatice, existentă în creaţia unor nume celebre ale poeziei româneşti.

„Sexul slab” constituie, de obicei, subiectul poeziei masculine, pe când tema fundamentală a poeziei feminine este iubirea într-o perspectivă care nu exclude particularizarea identitară a unui TU marital, imperativ. Există, iubirea tragică şi înalt tensională a cuplurilor refractare normelor şi înţelegerii convenţionale – şi exemplele sunt acum cunoscute, de la cea mai tristă poveste de iubire dintre Romeo şi Julieta, sau iubiri aşezate, calme, raţionale precum aceea din Canţonierul lui Petrarca, pe care George Călinescu o numeşte – nu fără o anume dreptate – „dragoste de oameni bătrâni”, ceremonială, plină de atenţii şi reverenţă.

Citește mai mult:Aureliu GOCI:  POEZIA ÎNTRE FEMINITATE ȘI CLASICITATE

Mariana GURZA: SOLARI ÎNTR-O LUME GLACIALĂ

SPILCA CD ENIGME METAFIZICEMotto:
„Drumul spre „înţelepciune” sau spre „libertate”
este un drum spre centrul fiinţei tale.
Aceasta este cea mai simplă definiţie
care se poate da metafizicii în genere.”
(Mircea Eliade)

Poezia Constanţei-Doina Spilca este presărată cu adevărat de enigme metafizice. În spatele lor, veghează acel el ce este prezent în fiecare respiraţie de vers. Cronos ticăie în zgomot de praf de stele. Dialogul cu macul, „toiag printre amintiri”, este unul firesc, şi de fiecare dată apare curcubeul. Eternitatea are şi ea piatră de hotar. Iubirea i-a rămas muză, prezenţă tăcută cu fiecare scurgere a timpului. Veşnicia cuvântului îi mângâie tâmpla în sunetele abacului ce-i numără ridurile. Acel el, o priveşte zâmbind cu fiecare răsărit de soare.

O poezie interesantă, în mişcare, aici şi în spaţiul cosmic, cum ar spune şi Blaga. Pentru Doina-Constanţa Spilca, poezia este ,,esențializare, Univers în bob de slovă”. O poetă discretă, iubitoare de neam, pământ românesc şi frumos. Un fin observator al realităţii, un om al artei prin ceea ce face. Metafora și filozofia îşi găsesc locul în spaţiul poetic. Meditativă, nu-i scapă nimic din esenţa vieţii. Îşi doreşte să rămânem solari într-o lume glacială…

Citește mai mult:Mariana GURZA:  SOLARI ÎNTR-O LUME GLACIALĂ

Ioan URSU: OCHII VERZI PRELUNGESC CÂMPIA ÎN SPAȚII TREMURATE

DRAGUT Doina GDL cop1Poezia îşi are propriul univers, ireductibil la cel real. Iată o aserţiune cunoscută degustătorilor de poeme, acelora care nu vor întreba de fiecare dată „ce vor să spună versurile astea?”, iar cine va întreba, ridicând din sprâncene, care va să zică să facă bine, pentru indolenţa lui, să citească romane de dragoste sau proză fantasy&science fiction sau gazeta sporturilor. Mi-a plăcut de când mă ştiu provocarea dificilului, a obscurităţii mallarméene, a preţiozităţii gongorice, a artificialităţii limbajului poetic. Acum ţin în mână o carte care îmi place mult, ca de la matematician la matematician, cartea doamnei Doina Drăguţ: „Gânduri de lumină”, Editura UZP, 2019.

Versurile sunt întotdeauna o sfântă mistificare, a zis cineva. Versurile acestea nu sunt intertextualiste, nici postmoderniste, dar pot fi categorisite la rigoare ca postsuprarealiste, da, enigmatice, prin „jocul interesat al gândirii” (Breton). Iată: „Cât echilibru poate să fie/ pe o sferă/ care se rostogoleşte?/ cât echilibru poate să fie/ pe un triunghi sprijinit/ pe unul din vârfurile sale?/ cât echilibru poate să fie/ într-o privire aplecată de vânt?/ (cât echilibru…). Altele simulează inocenţa: „să fie arcul/ ne-mplinirea unui cerc?/ să fie zidul/ semnul epuizării?/ să fie floarea/ uitarea frigului din urmă?” (să fie...?). Dar sunt şi unele tânguind disperarea: „Cartea destinului s-a deschis/ paginile s-au răsucit/ ca nişte frunze,/ vântul s-a oprit,/ crucea s-a prăbuşit,/ umbra s-a alungit/ până la marginea abstracţiei/ ultime./ (Poetul şi arta lui).

Registrul poetic nu se opreşte aici. Aş spune că nota dominantă este a unui „concetism ritualizant şi emfatic, de extracţie asianică, propriu promoţiei şaptezeciste” (Claudiu Komartin). Poeta debutează într-adevăr în anii ’70, în revista Luceafărul. Iată o mostră de concetism asianic, patetic, ritmat, preţios, afectat: „Ochii verzi prelungesc câmpia în spaţii tremurate, totul este neaşteptat, umbra şi lumina se joacă, aripile se adaugă una câte una, regnul se mişcă plin de fantezie, iar pornirile trec ritmându-şi nepăsarea... Cuvintele răspândesc în ritm năvalnic tăcerea, draperiile se mulează dând mărginire fiecăruia, privirile fulgeră vedenii, veşnic deschis sufletul destramă călătorii, iar cel ce îmbrăţişează tot, abandonându-şi forma, cu picioarele străpunse de fugă, aluneca tot mai adânc prin noi vecinătăţi”. (Relaţia cu timpul).

Citește mai mult:Ioan URSU:  OCHII VERZI PRELUNGESC CÂMPIA  ÎN SPAȚII TREMURATE

Cornelia TURLEA-CHIFU: POEZIA FLORILOR IMPERIALE

ABALASEI DONOSA Constanta PFI cop1Florile… eternă poveste, mereu redescoperită şi reinventată de creatorii de frumos. Depănată de-a lungul veacurilor de pana literaţilor, cântată pe strunele lirei de muzicanţi, vibrând pe corzile sufletului de poet, născându-se din culorile de curcubeu ale penelului sau din dalta măiastră a sculptorului, a fost dintotdeauna o sursă de inspiraţie inepuizabilă pentru artiştii cuceriţi de frumuseţea şi gingăşia florilor, aşa cum este şi cunoscuta scriitoare, jurnalistă şi artist plastic, Constanţa Abălaşei-Donosă, autoarea volumului „Poezia florilor imperiale”, apărut la editura Inspirescu din Bucureşti, în anul 2019.

Sub acest titlu, artista prezintă într-o concepţie originală lumea minunată a florilor ca pe „un elixir” al propriului suflet. O lume aproape de perfecţiune, plină de candoare, în care domneşte armonia culorii şi a formei. Am zis concepţie originală pentru că volumul se află la confluenţa dintre arte, fiind în acelaşi timp atât albumul unei expoziţii plastice cât şi o carte de poezii, dovedind personalitatea multiplă a artistei.

Cu alte cuvinte, doamna Abălaşei-Donosă îşi prezintă în versuri propria expoziţie dedicată florilor dezvăluindu-ne treptat, de la o pagină la alta, cum se poate picta cu ajutorul cuvântului şi cum se pot scrie versuri cu ajutorul culorii. Îi uşurează munca şi acuarela, tehnica pe care a ales-o în realizarea tablourilor. Acuarela, această poezie a picturii, diafană, plină de lirism, îi dă posibilitatea creării de efecte speciale prin transparenţă şi luminozitate.

Citește mai mult:Cornelia TURLEA-CHIFU:  POEZIA FLORILOR IMPERIALE

Augustin OSTACE: HERTA MÜLLER 2020

2000 POETICAKöln - Cologne, metropola internaţională de pe Rhein, tot mai puţin germană şi europeană… Săptămâna 20-25 Ianuarie 2020, Festivalul Mondial de Literatură POETICA 6, Weltliteratur Festival – POETICA 6, sub genericul de Artă a Rezistenţei, Widerstandkunst / The Art of Resistance…

Invitaţi din toată lumea, extremă afluenţă de public spectator, de public scriitor, de public comentator, de public poetic şi noetic, atraşi magnetic de mirajul parafrazărilor şi alegoriilor, al suflurilor de ritm şi rimă, al inspiraţiilor de individualitate creativă, venite din adâncurile necunoscute, gekommen aus der unbekannte Tiefgrunde…

Am fost prezent la toate cele şase ediţii de POETICA, fiecare cu invitaţii săi, fiecare cu tonalităţile sale, fiecare cu metaforele sale, fiecare cu vedetele sale literare, notând şi video-filmând şi întrebând tinere speranţe sau maturităţi literare consacrate, mereu în vâltoare de studiu ca Studierender, de căutator, ca Suchender sau întrebător, ca Fragender, ca scriitor, Schriftsteller, sau rescriitor, Wiederschrifts-teller…
Anul acesta, vedeta festivalului literar mondial, POETICA 6, este scriitoarea germană născută în România, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură, Literatur Preis – Nobel trägerin pe anul 2009, care este… HERTA MÜLLER!
…O privesc Luni seara, 20 Ianuarie 2020, întru prezentarea de sine, de cărţi, de istorie şi de opera în ansamblul ei, de pe imensa scenă (care poate grupa 150 de instrumentişti şi corişti întru simfonic), din imensa Aula II din clădirea centrală, Hauptgebäude, a lui Albertus Magnus Universität, de fapt un imens amfiteatru de 800 de locuri!

Citește mai mult:Augustin OSTACE:  HERTA MÜLLER 2020

Ivan LUNGU: DESTINE CONFLUENTE

SIMON Hedi VIOARA INTAI cop1Acum câteva zile am citit ultima carte a cunoscutei scriitoare israeliene Hedi Simon, pe care am primit-o cu o dedicație specială a autoarei pentru care îi mulțumesc. Așa cum îi mulțumesc și pentru „Vioara întâi", căci acesta este titlul cărții și pe care o citești de la un cap la atul, fără a o lăsa din mână.

Întregul roman este foarte bine construit, este cursiv, într-o curată limbă română, cu coperți frumoase datorită Editurii Hasefer, care s-a îngrijit de apariția cărții. Autoarea își începe cartea printr-o explicație către cititor: „Ceea ce veți citi în paginile acestui volum este istoria unei iubiri dintre doi tineri minunați care, din cauza împrejurărilor și a epocii în care trăiesc, trebuie să treacă prin multe situații periculoase și tensionate, pentru ca în final să ajungă acolo unde duce drumul tuturor evreilor: în Țara Sfântă".

Introducerea personajelor este bine dozată, autoarea având grijă să facă acest lucru cu cele mai bune intenții, pentru a nu scăpa niciun amănunt din evoluția eroilor săi. Dragostea dintre Sonia și Alex, cei doi eroi principali ai romanului, se înfiripă treptat și frumos. Saga celor doi, precum și a familiilor lor, se petrece la câteva decenii după terminarea marelui război, dar după ce în prealabil ni-i prezintă pe părinţii lui Alex, care emigrând în România nu-și vor mai vedea fiul ce este deportat nu se știe unde. Acțiunea cărții se petrece în cea mai mare parte în Uniunea Sovietică, în înghețatul Novosibirsk, sau la Chişinău, pentru ca în final să ajungă în căldura israeliană.

Citește mai mult:Ivan LUNGU:  DESTINE CONFLUENTE

Daniel IONIȚĂ: DE CE NICU ALIFANTIS, DE CE „FLOAREA SOARELUI”?

ALIFANTIS FSO meditație asupra poemului lui Nicu Alifantis și al motivelor includerii lui în colecția „Testament – 400 de ani de poezie românească/400 Years of Romanian Poetry”

Nicu Alifantis – poetul

Opera poetică a Nicu Alifantis mă fascinează și mă intrigă în egală măsură. Am menționat în câteva ocazii publice (lansări de carte), părerea mea, că un la anume moment încă nedefinit cronologic, arta poetică a lui Alifantis va fi apreciată la fel de favorabil precum este apreciată muzica lui. Deși volumele lui de poezie sunt relativ răspândite comparativ cu ale altor poeți poate mult mai cunoscuți și recenzați, pentru critica literară Alifantis-poetul este aproape invizibil. O scuză foarte validă pentru această lipsă este uriașul con de umbră pe care Alifantis muzicianul - poate cel mai cunoscut și de succes solist, compozitor și om-orchestră din istoria muzicii românești - îl aruncă asupra orcărei alte activități și identități, fie că vorbim de Alifantis-compozitorul de muzică de teatru, sau Alifantis-poetul, în cazul de față.

Fără a avea vreo pretenție de critic literar (sunt doar poet, traducător, și deci probabil un consumator de poezie mai avizat), poezia lui Alifantis prezintă pentru mine un fascinant colaj, o intersecție existențială cu accente romantice. Dar, veți întreba, care poet nu atinge existențialul în opera lui? Sau romanticul? Aproape toți încearcă să o facă. Dar poetul adevărat posedă o anume nuanță unică în registrul vocii lui poetice, care-l separă de legiunile de poeți care pur și simplu mimează. Ceea ce-l deosebește pe Alifantis de „turmă”, este o expresie directă – dar nu directă în mod brutal, ci directă într-o manieră elegantă, nedisimulată, adesea cuplată cu o naivitate studiată, bine echilibrată, care prin ea însăși ne forțează să decidem ce anume este important. Aș putea zice că ne „trișează”, există un element de prestidigitație la Alifantis, voi reveni la asta. Expresia poetic-estetică mi se pare abilă și profundă, dar fermecătoare în acelaș timp.

Citește mai mult:Daniel IONIȚĂ:  DE CE NICU ALIFANTIS, DE CE „FLOAREA SOARELUI”?

Web Analytics