Mioara HUSUSAN: PRINTRE RÂNDURI... (ARGUMENT)

PRINTRE RANDURI cop1Motto: „Poezia este un fel de muzică, trebuie să o auzi ca să o apreciezi”. (Voltaire)

De ce „Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni”? Pentru că aşa s-a născut această antologie. În prima fază, versurile şi-au luat zborul în eter, pe unde radio, apoi s-au conturat în volume, autorii bucurându-se de succes şi mediatizare în diverse reviste. Acest proiect, dorit de mult timp, s-a conturat abia acum, într-o primă ediţie.

„De n-am fi avut suflet, ni l-ar fi creat muzica” (Emil Cioran). Poezia este, ea însăşi, o muzică a sufletului. Pornind la acest drum, am fost conştientă că nu va fi uşor. Oamenii, în general, au caractere şi principii de viaţă diferite, dorinţe, vise, idealuri proprii. Din acest motiv, am afirmat că nu este o lucrare uşoară, căci e dificil să-i mulţumeşti pe toţi autorii antologiei, însă cei prezenţi în acest volum sunt animaţi de aceeaşi dragoste pentru CUVÂNT.

Ce ţel poate atinge o carte? Cărţile sunt pietre de temelie spre o altă dimensiune, cea a frumosului din fiecare. În momentul când iubeşti şi respecţi cartea, te reîntorci la lectură, cauţi locul unde găseşti visul, emoţia, nostalgia şi ideea de sine a nostalgiei, ca act de comunicare. Între paginile acestei cărţi nu veţi găsi poveşti cu zâne şi feţi - frumoşi, ci versuri inspirate din viaţă, trăiri şi sentimente unice. Printre rânduri, veţi descoperi oameni care se strecoară printre cuvinte şi aleg din ele frumosul, în starea lui literară, stări sufleteşti, speranţă.

Citește mai mult:Mioara HUSUSAN:  PRINTRE RÂNDURI... (ARGUMENT)

Cezarina ADAMESCU: DRUMUL CĂTRE FERICIREA VEŞNICĂ

BALAN PC DINCOLO DE CURCUBEU copx1Cristian Petru Bălan
„DINCOLO DE CURCUBEU,
Un roman al convertirii la Credinţă”
Editura North America,
Chicago, 1992

Prestigiosul scriitor român stabilit în America de câteva zeci de ani, continuă să ne uimească prin abordarea unor tematici diverse în scris, ca şi diversificarea stilului, în funcţie de genul sau specia pe care le stăpâneşte cu aceeaşi măiestrie, rigurozitate şi competenţă, de fiecare dată. De această dată, dimensiunea spirituală precumpăneşte iar faptul că o abordează direct, fără rezerve, conferă un plus de credibilitate lucrării, care e mai mult decât o confesiune, e un fragment de viaţă trăită şi împărtăşită. Mai bine spus, o sumă de trăiri autentice ale unor personaje reale. Puse cap la cap, aceste întâmplări formează un rotund cât se poate de armonios în perfecţiunea lui. Stilul este direct, între autor şi cititori, într-o conversaţie care aşeaptă răspuns sau cel puţin o altă părere, e scris pe un ton confesiv, discret şi neapărat sincer. Încă din prima frază autorul îşi întreabă cititorul, cu formula: “Oare ce-aţi zice dacă?” – supunând judecăţii cititorului, cazul în speţă.

Interesant de remarcat e faptul că autorul dă şi răspunsul în locul cititorului, anticipând reacţia acestuia şi conducându-l pe calea pe care i-a trasat-o dinainte, adică aceea a intenţiei sale: “Desigur, auzind în trecăt despre dăscălaşul anahoret, aţi spune că aşa ceva pare foarte puţin probabil…” Prin această modalitate de întrebare-răspuns, autorul anticipează acţiunea. Unul din personajele lui Cristian Petru Bălan este Mihai Doran, proaspăt absolvent de biologie, care hotărăşte la un moment dată să se retragă undeva, departe, în mijlocul unei păduri şi să trăiască în pustnicie. Aici are parte de o experienţă mistică uluitoare care-i va schimba total viaţa, aşa cum se întâmplă îndeobşte, celor care trăiesc asemenea revelaţii. Într-un fel, autorul abordează stilul clasic de naraţiune în care el însuşi este povestaşul, iar acţiunea decurge în mod firesc, aşa cum va fi fost în realitate, cu opriri şi suspansuri pentru a sublinia un aspect sau altul. Aducerea în actualitate a unor fapte petrecute demult face parte din stilul acestui roman cu tendinţe clasice. Menţionăm că romanul este scris în urmă cu 30 de ani, pe meleag străin, în anul 1987.

Citește mai mult:Cezarina ADAMESCU:  DRUMUL  CĂTRE FERICIREA VEŞNICĂ

Cezarina ADAMESCU: RUG DE IUBIRE PENTRU POETUL ÎNGERILOR

MADUTA Sabina VASILE VOICULESCU cop1Sabina Măduța
Acatist de Dragoste Eternă
Poetului Îngerilor – Vasile Voiculescu
Editura „Florile dalbe”, Bucureşti, 1999

Trebuie să mărturisesc dintru început că această carte de iubire, scrisă de Sabina Măduţa, m-a cucerit definitiv, deşi ştiam câte ceva din viaţa poetului martir Vasile Voiculescu. Dar intensitatea trăirii ei este atât de mare încât atrage un număr mare de doritori să afle cât mai multe. E ca o scânteie care reaprinde Rugul ce a ars de Iubire pentru Dumnezeu şi a fost repede înnăbuşit de teama răspândirii căldurii care se degaja din el.

A-i închina cuiva o carte este, se ştie, o dovadă a preţuirii şi dragostei pe care cineva o simte pentru acea persoană, indiferent dacă e scriitor, pictor, muzician ş.a. E un gest care onorează, nu numai persoana omagiată, dar şi pe autorul acelei cărţi omagiale.
Informată şi receptivă la tot ce înseamnă acest spirit înalt care a fost şi a rămas Vasile Voiculescu pentru posteritate, Sabina Măduţa a avut fericita inspiraţie de a-i alcătui – drept omagiu – o carte-acatist cu specificaţia că acest acatist este de Dragoste Eternă.
De obicei, acatistele sunt închinate sfinţilor, oamenilor consacraţi ori persoanelor pe care le impune credinţa şi evlavia populară, mai înainte ca Biserica să se pronunţe în privinţa veridicităţii virtuţilor şi sfinţeniei acestora. În viziunea autoarei şi nu numai, marele poet mistic Vasile Voiculescu, prin mărturia lui, este considerat un creştin care şi-a apărat credinţa până în cele din urmă clipe, cu preţul unor suferinţe de neînchipuit, cauzate de regimul comunist. El şi-a dus crucea până la sfârşit, fără să se lepede de ea, – considerată drept „dulce jug a lui Christos” la care s-a înhămat de bunăvoie, după cuvintele lui Iisus: „Matei 11:29,30 Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învaţaţi de la Mine, căci Eu Sunt blând şi smerit cu inima; şi veti găsi odihnă pentru sufletele ...” De asemenea, a te încredinţa lui Dumnezeu cu tot ce eşti, cu tot ce îţi aparţine, este o dovadă de mare încredere şi devotament. De aceea, spune Vasile Voiculescu în poezia “Crucea – Jug” – care deschide volumul Sabinei Măduţa, un fel de motto la această splendidă lucrare devoţională: “Stau să mă mine Domnul unde-o vrea/ Cu biciul Său de Duh atât de drag;/ Şi nici o muncă nu-mi mai pare grea/ Când ştiu că brazda mântuirii trag” (Vasile Voiculescu – Crucea – Jug). Poezia este datată de însuşi autorul ei: “Luni, 27 Septembrie 1954, Bucureşti”.

Citește mai mult:Cezarina ADAMESCU:  RUG DE IUBIRE PENTRU POETUL ÎNGERILOR

Gabriela CĂLUŢIU-SONNENBERG: NICHITA STĂNESCU TRADUS PENTRU PRIMA DATĂ ÎN LIMBA CATALANĂ

STANESCU Nichita ANIMA GRAMATICAL cop1O veste tulburătoare pentru românii care trăiesc în afara ţării: Nichita Stănescu a fost tradus pentru prima oară în limba catalană. Editura Lleonard Muntaner-Editor din Mallorca (Spania) a publicat noul volum „Ànima gramatical. Antologia poètica 1960-1984” (în colecţia de poezie La Fosca, nr. 31) al lui Nichita Stănescu, în traducere în limba catalană de Lilica Voicu-Brey şi Xavier Montoliu Pauli, şi cu o prefaţă semnată de criticul catalan de originea americană D. Sam Abrams.

Această ediţie bilingvă româno-catalană, care a beneficiat de sprijinul Centrului Naţional al Cărţii din cadrul Institutului Cultural Român, reuneşte aproximativ o sută de poeme selecţionate de către traducători din volumele: „Sensul iubirii”, „Alfa”, „Oul şi sfera”, „O viziune a sentimentelor”, „Dreptul la timp”, „11 Elegii”, „Necuvintele”, „Un pământ numit România”, „În dulcele stil clasic”, „Belgradul în cinci prieteni”, „Măreţia frigului”, „Epica magna”, „Operele imperfecte”, 2Noduri şi semne”, şi din „Album memorial Nichita Stănescu”, acesta din urmă, editat de Gheorghe Tomozei în 1984, fiind singurul volum postum selecţionat.

Citește mai mult:Gabriela CĂLUŢIU-SONNENBERG:  NICHITA STĂNESCU TRADUS PENTRU PRIMA DATĂ ÎN LIMBA CATALANĂ

Sabina MĂDUŢA: O ANTOLOGIE DE NONA TUDOR HERDEANU

HERDEANU TUDOR Nona POEZII cop1Joi 6 iulie, de la ora 18:00, la Protopopiatul Ortodox din Oradea va avea loc lansarea volumului de antologie „Poezii”, semnat de Nona Tudor Herdeanu. Volumul a apărut recent la editura „Treira” din Oradea şi este o valoroasă colecţie de versuri memorabile.

O carte valoroasă pe care şi-ar dori-o orice colecţionar împătimit de frumos, un volum de adevărată Poezie care reuneşte trei apariţii editoriale anterioare:
Inscripţie pe viata mea – 2011
La o masă stelară - 2013 şi
Icoana din cuvânt - 2016.

Ilustraţiile de pe copertă şi cele din interior aparţin fiului poetei, artistul plastic Cristian Tudor, ele reprezentând sculpturi în lemn deosebit de expresive.

Doamna profesoară Nona Tudor Herdeanu nu şi-a ales poeziile tipărite după criterii strict cronologice fiindcă nu le-a scris spre publicare, aşa cum ne mărturiseşte şi aşa cum au făcut colegii săi de cenaclu, Ana Blandiana, Gheorghe Grigurcu, Mircea Bradu ş.a. Astfel se explică şi faptul că acestea au rămas de-a lungul anilor prin caiete sau foi volante, dar s-au dovedit până la urmă a fi veritabile.creaţii poetice.

Citește mai mult:Sabina MĂDUŢA:  O ANTOLOGIE DE NONA TUDOR HERDEANU

Mihai BATOG-BUJENIŢĂ CU HEDI SIMON PRINTR-O LUME POSIBILĂ

SIMON S Hedi FLOAREA DESERTULUI cop1Am citit în ultimii ani mai multe din scrierile doamnei Hedi Simon, doar din cele încadrate genului proză scurtă şi, recunosc, am fost încântat nu numai de frumuseţea poveştilor ci şi de fluenţa şi coerenţa frazelor, de construcţia subtilă a intrigii, dar şi de personaje, unele dintre acelea pe care le îndrăgeşti şi ai tendinţa de a le transforma în modele. Lucru deloc de neglijat cu atât mai mult cu cât, în general vorbind, noi cititorii cu vechime, rar mai întâlnim în prozele scurte personaje, acestea fiind mai mereu înlocuite de un „eu” inutil supradimensionat.

Dar am avut întotdeauna impresia că nu descoperisem substanţa intimă a farmecului şi ineditul acestor scrieri şi că rămâneam totuşi la suprafaţa fenomenului nereuşind să intru prea adânc în straturile profunde, acelea care în ultimă instanţă definesc nu neapărat scrierea, ci mult mai mult pe creatorul ei. Că aveam dreptate, dar şi că acest fapt, intrarea în profunzimea scrierii, s-a produs doar după ce am citit, cu multă plăcere, ba chiar cu un fel fior, romanul „Floarea Deşertului”, aveam să aflu numai după această lectură.

Mi-am dat seama că Hedi Simon, spre deosebire de marea majoritate a scriitorilor contemporani ne propune o aventură într-o lume fundamental bună, o lume în care personajele, cât se poate de credibile, sunt oameni ca noi dar care pot trăi, surprinzător, în afara intrigilor care presupun trădări, crime, laşităţi, orori sau imoralitate şi cu toate acestea să fie totuşi personaje literare pe deplin demne de acest statut. Nu ştiu câtă ficţiune şi nici cât adevăr este în construcţia acestui roman însă el merită citit atât pentru calităţile sale literare, cât şi pentru ineditul intrigii.

Asta măcar pentru a găsi un răspuns întrebărilor care ne vor măcina pe parcursul lecturii: cum de este posibilă o carte în afara regulilor cu care am fost dresaţi să gândim, respectiv: moarte, durere, asasinat, urmăriri pline de suspense, gloanţe, torturi şi scenarii fioroase, imaginate de tot felul de regizori cu probleme psihice. Fiindcă trebuie să recunoaştem, ne-am format sub influenţa micilor şi marilor ecrane, pline de viziuni, ştiri şi mesaje apocaliptice, dar şi sub acea a scrierilor demne de serie-noir, aşa cum erau denumite romanele de groază ale anilor antebelici.

Citește mai mult:Mihai BATOG-BUJENIŢĂ  CU HEDI SIMON PRINTR-O LUME POSIBILĂ

Vasile Filip: Un portret – mai mulți autori

Antologie selectiva a referintelor 2017Destinul scriitorului din destinul omului izvorăşte, se împlineşte şi rămâne în memoria timpului. Iar timpul le tezaurizează pe toate cele necesare dăinuirii. Timpul fiind, de fapt şi de drept, omul; adică beneficiarul. Cel care nu doar pentru sine lucrează, ci şi pentru cei care vor veni după el. Acesta este sensul existenţei umane şi aceasta este ţinta supremă.
Destinul omului şi scriitorului Vavila Popovici se înscrie armonios în acest cerc, exemplul putând fi socotit ca unul de referinţă. Viaţa trăită – biografic, geografic, profesional, social, intelectual, creator – face substanţa cărţilor sale. Nu, însă, o viaţă reprodusă fotografic, ci una metamorfozată şi evaluată ideatic. Filosofic. Scopul transpare cu evidenţă: cititorul să tragă învăţăminte şi... să se înveţe minte...
Rememorez, răsfoindu-i cărţile despre care am şi scris, la timpul potrivit. Închipui un portret mental de o impresionantă complexitate. Vavila Popovici s-a răsădit deopotrivă în cărţi de poezie – unele în română şi engleză –, în proză narativă, în file de jurnal, în articole şi eseuri. Peste tot, ca un leit motiv, am întâlnit informaţia amplă şi sentimentul profund, mereu susţinut de o gândire inteligentă, optimistă chiar şi în momentele de melancolică singurătate. Viaţa în vâltoarea ei. Dar şi mijlocele prin care se pot evita scufundările fatale.

Citește mai mult:Vasile Filip: Un portret – mai mulți autori

Eugen DORCESCU: DESPRE FILIA, AGAPE, EROS & ABOUT PHILIA, AGAPE, EROS

COPERTA EMILIA TUTUIANU 1Doamna Emilia Ţuţuianu aparţine acelor the happy few, despre care, pe urmele lui Shakespeare şi Goldsmith, vorbeşte Stendhal, definindu-i drept „âmes sensibles”. Doamna Emilia Ţuţuianu este, categoric, un „suflet sensibil”. După cum este, totodată, nu doar un individ uman, pur şi simplu, ci, mai cu seamă, o persoană, în accepţiunea pe care eu însumi, în smerenia mea, am conferit-o acestei noţiuni.

Anume: „Persoana este acel exemplar uman, purtător de excelenţă, care trăieşte pentru un ideal, care poartă cu sine şi sentimentul, dar şi cultul valorilor, care îşi recunoaşte necesităţi spirituale conştientizate”. Poemele cuprinse în această carte probează, cât se poate de convingător, excelenţa morală, reflexivă şi afectivă a poetei, nobleţea simţămintelor şi gândurilor sale, chiar dacă încadrarea tipologică, altfel spus: competenţa, nu angajează, neapărat, şi pretutindeni, şi indiscutabil, performanţa textuală, încadrarea axiologică.

Tema poemelor – Iubirea – este abordată cu imense timidităţi şi delicate perifraze, dragostea neavând nimic instinctual, vehement, tenebros, ci consumându-se între aspiraţii vagi, regrete discrete, dorinţe intense, dar, pudic, strunite, poate chiar reprimate, potrivit unui cod al bunului simţ, al onoarei, al purităţii. Drama, fiindcă mereu avem, pare-se, a face cu o iubire eşuată, se desfăşoară în plină lumină (în „Cetatea Luminii”), e comunicabilă integral, fiindcă nu afectează cu nimic imperativele decenţei: „Din Adevăr s-a zămislit lumina dragostei”. (Să se vadă şi Joc). În alcătuirea ei intimă, vitală, Poezia Doamnei Emilia Ţuţuianu năzuieşte spre sinteza dintre filia şi agape, lăsându-i erosului un rol secund, deloc de neglijat, fireşte, dar secund, totuşi. Este aceasta o însuşire de preţ, într-o vreme a dezinhibărilor comportamentale şi a brutalităţii lingvistice, a dezastrului marilor iubiri. Poeta cântă o iubire care, chiar reală fiind, rămâne ideală.

Citește mai mult:Eugen DORCESCU:  DESPRE FILIA, AGAPE, EROS  & ABOUT PHILIA, AGAPE, EROS

Mihai BATOG-BUJENIŢĂ: ISTORIILE DOCTORULUI MARCOVICI

OZIAS MARCOVICI CARTIÎntr-o frumoasă zi de mai la Muzeul Unirii din Iaşi, în majestuoasa Sală a Dublei Alegeri, bucurându-se de prezenţa a numeroşi colegi şi prieteni din vremea studenţiei, domnul doctor Ozias Marcovici şi-a lansat două cărţi. Dar nu dintre multele lucrări ştiinţifice ale domniei sale, ci două volume de istorie.

Ar putea părea ciudată această aparentă abatere de la o logică oarecum normală dacă nu am fi aflat pe timpul numeroaselor luări de cuvânt că domnul doctor a avut acest hobby, cunoaşterea istoriei, încă din tinereţe. Iar acum când sfera profesională a devenit doar domeniu de referinţă „istorică” iată că domnia sa revine la iubirea din tinereţe, niciodată uitată şi scrie cu mult talent, vervă, dar şi obiectivitatea celui care face acest lucru doar din pasiune, aceste două lucrări intitulate: „Măreţii trecătoare” şi „De la Paris la Teheran”.

Am observat cu acest prilej că în sala arhiplină erau foarte mulţi dintre aceia care preferă să citească istoria fără pretenţia lecturării unor studii elaborate de specialişti, preferând lucrările pasionaţilor, cei care scriu fără nici un fel de inhibiţii sau interese, cu multă sinceritate deci, despre evenimente ori oameni din trecut. Cum şi eu mă număr printre aceştia, m-am bucurat din două motive.

Primul ar fi că, iată, bunul exemplu al lui Heinrich Schliemann, diletantul care a schimbat cursul istoriei oficiale, nu s-a pierdut, ba mai mult, sunt destui cei care pot discuta cu multă competenţă diverse evenimente istorice şi pot să emită opinii cât de poate de corecte chiar dacă nu sunt aliniate dogmelor oficiale. Şi cred cu toată convingerea că este bine aşa, deoarece istoria fiind o ştiinţă politică are mari şanse ca încă din primul moment al consemnării evenimentelor acestea să fie deformate spre folosul celui care face, coordonează sau ordonă acest act.

Al doilea motiv de bucurie este că oameni de diferite profesiuni au curajul, dar şi perseverenţa de a cerceta şi scrie lucrări din alte domenii decât cel strict profesional, iar acest fapt în sine îmi dă temeiul unei speranţe că, în timp, se pot afla şi adevărurile ascunse printre paginile arhivelor. Iar acest adevăr, din varii motive, îl putem afla doar prin munca dezinteresată a pasionaţilor. În consecinţă, am cumpărat şi am citit cu sufletul le gură cele două volume foarte bine scrise şi bogat augmentate iconografic.

Citește mai mult:Mihai BATOG-BUJENIŢĂ:  ISTORIILE DOCTORULUI MARCOVICI

Web Analytics