Domnița NEAGA: DANIELA ACHIM HARABAGIU - O ALTĂ DIMENSIUNE A SENTIMENTELOR

HAD OADAS cop1Prin iubire, fiinţa umană dobândeşte o percepţie aparte asupra realităţii. Exuberanţa îl face pe cel îndrăgostit să vadă lumea în culorile curcubeului. Sentimentul nobil al iubirii învăluie microcosmosul, potenţând dimensiunile obişnuite ale lucrurilor din jur. Totul devine măreţ, înălţător. Ordinea firească nu-şi mai găseşte locul, nu mai există...

Să ai puterea, ca prin sentimentele tale sincere, de dragoste, să însufleţeşti inanimatul, este absolut magnific! Să dăruieşti atâta iubire, care să atingă lucrurile văzute şi nevăzute, începând de la „ţărâna pe care o calci”, până la „Calea Lactee”, nu stă la îndemâna oricui! Să ai pretenţia să primeşti, chiar dacă nu cât dăruieşti, stă în firea omenească! Să tânjeşti să fii iubit, în ciuda faptului că omenirea are alte priorităţi, nu e un păcat ...!

Cam astfel stau lucrurile în poezia Danielei Achim Harabagiu din cartea O altă dimensiune a sentimentelor, apărută la editura Ecreator, colecţia „Poesis”, Baia Mare, 2018. În anul 2015, autoarea a debutat editorial cu volumul de versuri Din lumea trecerii (Editura Tipoalex, Alexandria), prefațat de Florea Burtan.

Cartea O altă dimensiune a sentimentelor, girată critic de Ioan Romeo Roșiianu, cuprinde aproape optzeci de poeme, structurate tematic în două părţi. Prima parte, mai bogată cantitativ, este şi cea care dă titlul opusului liric, având ca temă predilectă iubirea, iar partea a doua, De ziua dorului şi alte zile, ne propune o tematică diversificată.

*
Într-o „toamnă ancestrală”, natura se goleşte de podoaba frunzei, iar poeta, în contrapartidă, îşi doreşte să fie acoperită cu veşmântul iubirii, de bărbatul care o poartă în suflet: „Tu, însă, îmbracă-mă în strai cu-a ta iubire,/ Ce-o porţi adânc ascunsă-n pieptul tău;/ Surprinde-mă încet cu un gând, c-o tresărire,/ Cum toamna ne surprinde cu decolteul său//” (Samsara). Când vine primăvara, dorinţa autoarei este una firească, în ton cu anotimpul, aceea de renaştere, prin dragoste, dacă se poate: „Înmugureşte-mă în inima ta!/ Fă-mi lăcaş unde fluturii zboară,/ Opreşte timpul, păstrează clipa,/ O zbatere de aripi nu vreau să mă doară!//” (Pe ramuri de iubire).

Se spune că iubirile „târzii” izbucnesc cu o forţă teribilă şi ard la incandescenţa arcului electric, iar, dacă se întâmplă să nu se împlinească din varii motive, atunci trăirea în sine atinge paroxismul. Această idee, transpusă poetic, apare în mai multe poeme, unul dintre ele purtând titlul Ţi-am spus: „Ţi-am spus că te iubesc şi, fără ca să ştii,/ Ai preluat frumoasă, teribilă, ştafeta/ Neîntâmplat-a unei mari iubiri târzii,/ Prin care-am zdruncinat şi cerul şi planeta//”.

Neîmplinirea dragostei între protagoniştii cuplului este un lucru dureros; ea seamănă cu încremenirea a doi mamuţi înfipţi cu colţii unul în celălalt, surprinşi de glaciaţiune, într-o hârjoană: „Urlă celulele în mine de dorul tău./ Eu tac, tu taci şi mai rău,/ Dar Universul aude/ Muţenia noastră surdă,/ Pielea mea flămândă,/ Buzele mele, sângele meu,/ De sărutarea ta promisă mă ard,/ ... / Iubirea mă mistuieşte,/ Mocnit mă nimiceşte ...//” (Suntem în eter).

La Daniela Achim Harabagiu, iubirea este una senzuală, carnală, explicită: „Mă înclin cu sufletul/ Şi fac o plecăciune,/ Când sânul meu e-n forma/ Cupei mâinii tale ...//” (Rugăciune), nu doar sugerată, cum o întâlnim în poezia de dragoste a altor feminine din literatura noastră actuală.

Fiinţa umană tinde necontenit spre afecţiune, mângâiere fizică, protecţie, linişte sufletească. Fără iubire, spunea un personaj dintr-un roman celebru, suntem „ca nişte cadavre în vacanţă”. Poeta cere imperativ iubitului să răspundă cu aceeaşi măsură sentimentelor pe care ea le nutreşte faţă de el: „Iubeşte-mă cât timp îţi sunt în cale,/ Şopteşte-mi un cuvânt din gândul tău!/ Iubeşte-mă şi-n visurile tale,/ Tu chiar de nu vei şti, te voi iubi mereu!//” (Iubeşte-mă!).

În a doua parte a volumului de versuri O altă dimensiune a sentimentelor, poeta Daniele Achim Harabagiu recreează lumea copilăriei dominată de chipurile părinţilor, imaginea satului natal, aşa cum a rămas întipărită în memoria afectivă, ori îşi exprimă dorul nemărginit pentru cei dragi şi apropiaţi.

Mamei sale, plecate prea devreme la cele veşnice, îi sunt dedicate mai multe poeme, în care autoarea îşi strigă regretul că n-a ştiut sau n-a putut să facă mai mult pentru fiinţa care i-a dat viaţă, atunci când aceasta trăia: „Sărace vorbe îmi vine să-ţi spun,/ Din gânduri multe, învolburate;/ Aş vrea să fi ştiut să pun/ Cândva o clipă deoparte ...//” (Dor de mama).

D. A. Harabagiu are şi o dorinţă, mărturisită cu sinceritate, aceea de a rămâne mereu cu un suflet de copil: „Copilărie, vii şi pleci,/ Dar tot la mine te întorci!/ Am fost şi sunt, voi fi mereu/ Un pui mic al lui Dumnezeu!// Cu mine eşti, de când mă ştiu,/ Şi altfel eu nu vreau să fiu;/ Cu mine vreau eu să rămâi/ Până la veacul cel dintâi!//” (Mereu copil).

Autoarea cărţii O altă dimensiune a sentimentelor este conştientă că suntem doar nişte trecători prin această lume şi, cu fiecare zi care se scurge, ea vede cum moare iubirea, cum toate în jurul nostru îşi schimbă chipul şi se golesc de vraja primordială: „Ne moare-n noi iubirea,/ Cum frunzele prind vestejirea,/ La fel cum şi noi murim,/ Din ziua în care/ Pe această lume venim ...//” (Să ţinem iubirea de mână!).

Uliţa copilăriei, candoarea vârstei fragede, natura în înflorire... sunt surprinse de poetă cu o reală sensibilitate. Imaginea satului actual, care se depopulează, pare una fantomatică: „Încet-încet, se mută în cimitir satul,/ Nu vor mai fi fete mari care s-aştepte/ Scrisori de la iubiţii lor plecaţi în armată/ Sau copii să meargă la scăldat la Sâi,/ Iar toamna la şcoală,/ Căci nu vor mai fi nici dascăli...//” (Scrisori din eternitate).

Elogiul adus fiinţelor care i-au dăruit viaţă impresionează prin simplitate şi originalitate: „Se împărţeau în mine/ Mama şi tata,/ Din fiecare aveam câte o jumătate.// Mai apoi, am înţeles că/ Eu eram sfera,/ Întregul lor,/ Iar ei, întregul/ Părinţilor lor/ Şi aşa mai departe,/ Cu toate neamurile/ De pe întreg pământul,/ Uniţi în sfere concentrice/ Cu întreg universul ...//” (Revelaţie).

În postfaţa cărţii intitulată sugestiv, „Daniela Achim Harabagiu sau provocarea poemului de introspecţie”, editorul I. R. Roşiianu, talentat poet la rândul său, care cunoaşte bine creaţia autoarei, spune, printre altele: „Daniela Achim Harabagiu scrie cu uşurinţă despre tot şi toate, lasă impresia de joacă, alteori, de stângăcie, însă peste text planează aerul celui nărăvit în cuvânt, versurile de forţă şi de substanţă trădând un îndelung exerciţiu liric ...”.

Este recunoscut faptul că rolul poetului este să transforme viaţa prin mesajul divin şi tandru, menit să mângâie, să trezească din amorţire spiritualitatea umană şi să o aprindă, aducând lumină în suflete. Înscriindu-se parcă acestui deziderat, Daniela Achim Harabagiu reuşeşte să ne bucure sufletul cu versurile sale şi să ni-l acopere cu o rază de lumină adevărată.
-----------------------
Domniţa NEAGA
Roşiorii de Vede
mai 2022

Web Analytics