Mihai BATOG-BUJENIŢĂ: ISTORIILE DOCTORULUI MARCOVICI

OZIAS MARCOVICI CARTIÎntr-o frumoasă zi de mai la Muzeul Unirii din Iaşi, în majestuoasa Sală a Dublei Alegeri, bucurându-se de prezenţa a numeroşi colegi şi prieteni din vremea studenţiei, domnul doctor Ozias Marcovici şi-a lansat două cărţi. Dar nu dintre multele lucrări ştiinţifice ale domniei sale, ci două volume de istorie.

Ar putea părea ciudată această aparentă abatere de la o logică oarecum normală dacă nu am fi aflat pe timpul numeroaselor luări de cuvânt că domnul doctor a avut acest hobby, cunoaşterea istoriei, încă din tinereţe. Iar acum când sfera profesională a devenit doar domeniu de referinţă „istorică” iată că domnia sa revine la iubirea din tinereţe, niciodată uitată şi scrie cu mult talent, vervă, dar şi obiectivitatea celui care face acest lucru doar din pasiune, aceste două lucrări intitulate: „Măreţii trecătoare” şi „De la Paris la Teheran”.

Am observat cu acest prilej că în sala arhiplină erau foarte mulţi dintre aceia care preferă să citească istoria fără pretenţia lecturării unor studii elaborate de specialişti, preferând lucrările pasionaţilor, cei care scriu fără nici un fel de inhibiţii sau interese, cu multă sinceritate deci, despre evenimente ori oameni din trecut. Cum şi eu mă număr printre aceştia, m-am bucurat din două motive.

Primul ar fi că, iată, bunul exemplu al lui Heinrich Schliemann, diletantul care a schimbat cursul istoriei oficiale, nu s-a pierdut, ba mai mult, sunt destui cei care pot discuta cu multă competenţă diverse evenimente istorice şi pot să emită opinii cât de poate de corecte chiar dacă nu sunt aliniate dogmelor oficiale. Şi cred cu toată convingerea că este bine aşa, deoarece istoria fiind o ştiinţă politică are mari şanse ca încă din primul moment al consemnării evenimentelor acestea să fie deformate spre folosul celui care face, coordonează sau ordonă acest act.

Al doilea motiv de bucurie este că oameni de diferite profesiuni au curajul, dar şi perseverenţa de a cerceta şi scrie lucrări din alte domenii decât cel strict profesional, iar acest fapt în sine îmi dă temeiul unei speranţe că, în timp, se pot afla şi adevărurile ascunse printre paginile arhivelor. Iar acest adevăr, din varii motive, îl putem afla doar prin munca dezinteresată a pasionaţilor. În consecinţă, am cumpărat şi am citit cu sufletul le gură cele două volume foarte bine scrise şi bogat augmentate iconografic.

Cel dintâi, „Măreţii trecătoare”, construit literar după formula mai veche a lui Plutarh şi ale sale „Vieţi Paralele”, aduce în faţa ochilor cititorului studiul vieţii a trei mari personalităţi istorice respectiv: Napoleon, Hitler şi Stalin. Cartea, concepută în aşa fel încât să pună în prim plan, etapizat, pe vârste, asemănările, dar şi deosebirile comportamentale ori evenimenţiale ale celor analizaţi reuşeşte şi o minuţioasă analiză psihologică a personajelor, evidenţiind cauzele ori factorii favorizanţi ai comportamentului subiecţilor prezentaţi. Medicul scriitor îşi mobilizează toate resursele profesionale şi convinge fără efort cititorul că apartenenţa etnică (alogenia), unele tare fizice sau educaţionale acţionând în consens cu condiţiile politice favorabile i-au adus în fruntea statelor pe aceşti oameni care vin ca nişte „eliberatori”, democraţi plini de bune intenţii apoi, într-un timp scurt raportat la o viaţă de om, toate aceste bune intenţii se dovedesc a fi doar temeiul unor cumplite masacre, motivate politic mai ales prin grija faţă de ţară şi popor. Tot la condiţii favorizante pentru asemenea aberaţii se poate aşeza însă şi oportunismul celor din jurul lor, teama sau doar nevoia irepresibilă de a-şi păstra privilegiile obţinute prin obedienţă şi lichelism, implicit falsul sentiment că sunt exponenţii puterii dictatoriale a conducătorului. Şi exact această nevoie îi va duce, mai devreme ori mai târziu, la pieire. O lecţie care nu ar trebui niciodată uitată!

Vom mai descoperi în carte că dincolo de uniformele somptuoase, zâmbetele înţelepte sau acea privire de bunic blajin cu care se uită la noi Stalin din portretele oficiale, se află monştri de o incredibilă cruzime, bolnavi de putere, schizofreni şi paranoici, decoraţi de conducerile linguşitoare cu grade şi onoruri de eroi ai neamului, deşi în fond sunt, cu excepţia lui Napoleon, bieţi oameni striviţi de frica de a nu-şi pierde funcţiile şi viaţa odată cu ele, iar pentru asta sacrificiul a milioane de semeni nu este decât o statistică şi nimic mai mult.

Îţi vine să te întrebi uneori pe parcursul lecturii dacă aceste faptele narate sunt adevărate ori doar rezultatul unei imaginaţii prolifice. Din păcate, iar aceasta ar fi o altă lecţie, istoria, indiferent de cine este scrisă, confirmă cele prezentate în prezentul volum care, iată, ne pune în gardă că asemenea lucruri se pot întâmpla oricând, iar decalajul temporar nu este deloc o garanţie a eliminării din viaţa comunităţilor umane a unor oameni capabili de fapte asemănătoare. Este bine să ne amintim că sunt locuri în lume unde atrocităţi asemănătoare se produc exact în timpurile noastre, iar ideea de civilizaţie nu exclude repetarea ororilor de acum o sută sau două de ani, doar că mijloacele tehnice actuale ar putea da noi dimensiuni acestor catastrofe. Iar istoria viitoare s-ar uimi din nou întrebându-se cum de a fost posibil… Cam aşa cum se întâmplă acum!

Cel de-al doilea volum: „De la Paris la Teheran” analizează viaţa, împlinirile, dar şi eşecurile unui om despre care ai avea toate motivele să crezi că a fost unul dintre fericiţii acestei planete.

Shahanshahul (împăratul) Mohammad Reza Pahlavi Ariamer este un bărbat falnic şi ajunge pe tron la douăzeci şi doi de ani. Dând dovada unei înalte inteligenţe politice reuşeşte să-şi scoată ţara de sub influenţa U.R.S.S. şi să o plaseze pe drumul unei democraţii cât se poate de autentice, deşi trebuie să ţinem cont de specificul zonei: islamism şiit! Iar ţara sa nu este una oarecare, este Iranul, moştenitorul direct al civilizaţiei persane cea care timp de aproape un mileniu a fost civilizaţia de referinţă a lumii atât pentru orient cât şi pentru o parte din occident. Bogăţiile ţării, mai ales petrolul fără de care nu se poate concepe dezvoltarea tehnică a ultimilor două secole, îi aduc prietenii cu toţi liderii lumii, primiri fastuoase şi, în 1971, o grandioasă serbare la care sunt invitaţi aceştia pentru a urmări prin defilări şi evenimente de o amploare nemaivăzută istoria glorioasă a ţării. Costurile acestei sărbători au fost apreciate la cam 200.000.000 de milioane de dolari, o sumă impresionantă chiar şi pentru aceste vremuri în care dolarul se află cam la jumătate din valoarea de atunci.

Politica shahului pe plan intern era una orientată spre depăşirea inhibiţiilor şi a regulilor de viaţă tribale aparţinând lumii islamice, de promovare a valorilor umaniste recunoscute şi de dezvoltare economică a ţării. Are o atitudine relativ blândă faţă de oponenţii interni coalizaţi în jurul înaltului cler şiit extrem de îngrijorat de faptul că reformele shahului îi vor reduce considerabil puterea. O formidabilă maşină de minciuni se porneşte din Paris unde se află ayatollahul Komeini şeful clerului şiit, care promite eliberarea tuturor oamenilor din sclavia feudală a shahanshalui, înfierând reformele acestuia. Inevitabilul se produce în anul 1979, după treizeci şi opt de ani de domnie, când ayatollahul printr-o lovitură de stat transformă ţara într-o aşa zisă democraţie islamică. De fapt îşi încalcă toate promisiunile, instituie o teroare de tip medieval, omorând milioane de oameni care nu i se subordonau, prăbuşeşte economia, iar haosul cuprinde ţara implicată deja într-un război care va dura opt ani cu o altă democraţie islamică de data aceasta de tip suni.

Shasahsahul va muri peste puţin timp, bolnav, pribeag, ignorat sau ocolit de cei care cu puţin timp în urmă i se declarau prieteni, umilit, blestemat şi urmărit pentru a fi ucis de cei care, în ţara sa, luaseră puterea.

Ar fi aceasta o poveste pe care, din nou, nu ar trebui să o uităm niciodată. Oare prietenii, atunci când eşti bogat şi fericit, îţi sunt cu adevărat prieteni? Oare cine l-a sprijinit pe ayatollah să dea lovitura de stat şi să preia puterea? Oare binele pe care vrei să-l faci unui popor este corect înţeles şi, mai ales, îşi doreşte poporul acest bine? Oare cât de naiv poate fi un popor care crede nişte promisiuni care se dovedesc de la o zi la alta mincinoase, dar pe care le strigă în gura mare timp de zeci de ani, timp în care vede cum viaţa i se năruieşte? Care sunt resorturile intime ale unor asemenea evenimente istorice? Ce îi determină pe oameni să se lase prostiţi în ultimul hal de un personaj malefic, dar căruia nu-i lipseşte nici carisma şi nici ştiinţa de a manevra masele? Şi, mai presus de toate, întrebarea: sunt oare acum lideri de acest calibru? Întrebare la care doctorul Ozias Marcovici, cu multă tristeţe, răspunde!

Întrebări… întrebări… Cam acesta ar fi şi rolul cărţii, una pe care o citeşti ca pe un roman de capă şi spadă, dar care te nelinişteşte cu sensurile profunde ale scrierii. Mi-aşi dori din toată inima ca aceste volume, dar şi cele care, sunt sigur, vor mai fi scrise de domnul doctor Ozias Marcovici, să fie citite de cât mai mulţi oameni din această lume bântuită de spaime deloc imaginate de un scriitor. Poate am deveni mai înţelepţi şi lumea mai bună.

Chiar dacă nu va fi aşa, am dreptul să sper, iar lectura cărţilor sale mi-a dat această speranţă.
----------------------------------
Mihai BATOG-BUJENIŢĂ
Iaşi, 20 iunie 2017

Web Analytics