Petru Vasile TOMOIAGĂ: OCHIUL NEADORMIT AL BUFNIŢEI – UN NOU VOLUM SEMNAT DE ION MARIN ALMĂJAN

ALMANJAN IM ONAB cop1Scriitor în adevăratul sens al cuvântului, Ion Marin Almăjan a simţit că proza îi este menirea în care poate să-şi arate cu adevărat valoarea, altfel spus valoarea lui a strălucit prin aportul pe care l-a adus în proza contemporană, prin întregul prinos dat scrisului românesc.

Emblematic nu doar prin romanele sau volumele de proză scurtă, scriitorul a fost tot timpul şi un om al cetăţii, apărând cu demnitate şi îndârjire, în acelaşi timp, moştenirea culturală a Banatului, implicit a ţării, fiind înainte de toate un bun român. Ion Marin Almăjan este etalonul care arată că se poate face cultură şi să trăieşti demn în acelaşi timp indiferent de timp - adică de eşti tânăr, ori la maturitate şi indiferent de orânduieli - mai ales când acestea au fost la fel de nedrepte şi în socialism-comunism şi în capitalismul sălbatic de azi.

Este preţuit şi stimat pentru şi prin valorile pe care le are şi pe care le împărtăşeşte cu generozitate celor din jur. A fost în funcţii de conducere şi în vechiul, dar şi în noul regim, demonstrând că talentul autentic a fost preţuit întotdeauna, dincolo de graniţele unei orânduiri. Şi pentru că toate acestea nu se puteau face decât în cinste şi adevăr, în luptă şi credinţă, lui Ion Marin Almăjan i se potriveşte mănuşă dictonul lui Aristotel: „Platon îmi e drag, dar mai drag îmi este adevărul”, pricină din care are şi prieteni, şi duşmani pe măsură.

Omul de cultură şi scriitorul Ion Marin Almăjan nu mai pot fi despărţiţi, formează un monolit după duritatea căruia se ascunde o inimă mult mai blândă decât bănuim, şi care acum, la pragul înţelepciunii, priveşte cu ochi îngăduitori şi iertători totul, deopotrivă - mai puţin vinderea de ţară şi de neam. Exemplific printr-un text scris în anul 1999 - „Cântec de jale scris la căpătâiul tău, Patrie”: „Românie, patrie făr’ de noroc/ vai ţie, mireasă cernită/ înşelată de mirele tău,/ bătrână mamă hulită/ bătută cu pietre/ de cei ce ţi-au ieşit din pântece./ Nimeni nu-ţi mai cântă grădinile/ pline de mireasmă şi de rodul pomilor/ pădurile suri în care lupii mai visează/ la vremea începutului,/ nimeni nu-ţi mai plânge rănile nevindecate/ nimeni nu le mai oblojeste, cu sfială şi dragoste.../ Ca nişte câini turbaţi,/ s-au năpustit asupră-ţi/ hulpavi, sfâşiindu-ţi sfântul trup/ înghiţind dumicaţi mari din trupul tău de fecioară/ arătându-te cu degetul şi spunând:/ vedeţi, voi neamuri ale lumii/ o curvă deşucheată, o maşteră/ care-şi ucide pruncii şi-şi devoră bărbaţii/ Aceasta-i România./ Cuvinte puturoase, slove ce duhnesc a hoit/ semănând pretutindeni ură şi scârbă/ pentru tine, Românie, patrie fără noroc/ în care Dumnezeu şi-a uitat speranţele”.
--------------------------------
Petru Vasile TOMOIAGĂ
21 februarie 2017
Timişoara

Web Analytics