Ion DOBREANU: CÂND A RIDICAT ROMAN VODĂ CETATE DE SCAUN, ACOLO UNDE MOLDOVA SE VARSĂ ÎN SIRET

NEAGU AG TARANTULA cop1Ruinele cetăţii muşatine de la confluenţa Siretului cu Moldova, pe unde-şi va fi purtat paşii Andrei Gh. Neagu, adolescent fiind şi elev la Colegiul „Roman Vodă”, l-au făcut s-o reconstruiască imaginar, văzând-o cetate de scaun cu divan domnesc în vremea primilor domni din stârpea muşatină, fraţii Petru, Roman şi Ştefan. Aşa s-a născut romanul „Tarantula”, care a cunoscut până acum trei ediţii.

Titlul romanului este o metaforă de o mare forţă de sugestie. Tarantula este, după cum ne spune „Dicţionarul explicativ al limbii române”, o specie de păianjen mare din ţările meridionale cu patru ochi mari şi numeroşi ochi mai mici, care îşi sapă galerii în pământ şi a cărui înţepătură e veninoasă. Figurat, ne spune dicţionarul, „e ceva care se manifestă cu violenţă, aspru, grav, jicnitor, insultător, cu forţă, cu intensitate, cu putere”, aşa cum au fost atâtea încleştări dramatice ale atâtor bătălii pe care le-au purtat voievozii din principate, basarabi şi muşatini, cu turcii, tătarii, cu leşii ori cu ungurii, dar mai ales expansiunea otomană care atrăgea pe rând în plasa imperiului statele creştine din Balcani.

Ajutat mai puţin de documente istorice atât de rare despre aceste vremi învăluite în negură, despre acest timp dramatic, autorul dă frâu liber imaginaţiei reconstituind fapte de vitejie ale unor bărbaţi din alte vremi, portrete de domnitori, de căpitani de oşti ce descind din baladă, ceremonii de curte, scene bahice ospeţe, nunţi domneşti, înmormântări şi procesiuni de înscăunare a voievozilor, incursiuni de pradă ale hoardelor tătăreşti, toate realizate într-o limbă aşezată în spiritul epocii.

Romanul începe cu procesiunea de înmormântare a celui mai mare dintre fraţii muşatini, Petru, şi se încheie cu moartea celorlalţi doi, Roman şi Ştefan, pe rând fiecare deţinând tronul Moldovei, în timpul unei invazii de pradă a tătarilor din ordinul lui Tohtamâş, la Worskla, în Polonia.

La moartea lui Petru „nu era suflet de om care să nu simtă tristeţea ce coborâse în mijlocul aşezării”. Până şi pădurile de brad „păreau mai întunecate”. Carul care ducea la locul de veci pe răposatul domn „era tras de şase perechi de boi, iar în faţa carului era aşezat capul de zimbru, sacrificat pentru sufletul răposatului” …, mulţimea aşezată de o parte şi de alta a locului arunca în faţa cortegiului flori uscate …” „În fruntea tuturor păşeau, cădelniţând din belşug, proaspeţii slujitori ai bisericii creştineşti”. Muşata însăşi se afla la căpătâiul fiului ei înconjurată de cei apropiaţi …” „În urma carului împodobit cu cetină de brad, erau solii lui Mircea, rude apropiate ale neamului Muşatin, în straie cernite …”

Conflictele de la curtea domnească precum şi intrigile care se ţes la curţile vecine, maghiară şi polonă, se manifestă mai cu seamă când trebuie ales noul domn. Curtea are de ales între Roman şi Ştefan, mezinul. Ultimul cuvânt îl are Muşata, mama celor doi, şi hotărârea ei fermă încheie orice tergiversări: „Vreau pe fiul meu Roman să fie domn. Să lăsăm solii poloni şi ungureşti să risipească plocoane lui Dragomir sau altora, iar noi urmaşii lui Petru să fim uniţi.” Preferând blândeţea şi judecata calmă a lui Roman, ea optează pentru tihna şi pacea ţării.

După ceremonia tristă a prohodului lui Petru, la puţin timp urmează ceremonia încoronării. Tabloul este creat cu măiestrie de autor, el urmând ritualul încoronărilor la curţile domnilor moldoveni.

Culoarea epocii este realizată în tehnici de frescă medievală: „Norodul cetăţii şi pârcălabul Dan îl întâmpină cu pâine şi sare. În faţa bisericii domneşti, mitropolitul Teoctist îi unse fruntea cu mirul sfinţit … Cu mitră pe creştet, călare pe un cal încărcat de valtrapuri de mătase şi de purpură vişinie, cu frâiele de argint aurit, cu o mantie de postav uşor tivit cu hermină, Roman primi ovaţiile mulţimii, apoi intră în palat.” Domniile la acest sfârşit de veac, al XIV-lea, sunt scurte în Ţara Moldovei şi de multe ori sfârşesc tragic. După ce cade în captivitate la leşi, deşi îi izbuteşte o evadare spectaculoasă, Roman se retrage la curtea lui Mircea, în Valahia.

Domnia lui Ştefan, mezinul, e mai scurtă şi tulburată de multe lupte şi intrigi. Deşi depun jurământ de vasalitate faţă de Iagelo, fără a primi ajutor la timp de la acesta, cade împreună cu fratele mai mare, Roman, fiind împresuraţi de tătari, iar polonii se retrag sub scutul de oţel al teutonilor.

Situându-şi romanul într-o epocă atât de tulbure din istoria noastră, când încă nu ne statornicisem ca stat feudal, el de abia fiind întemeiat de voievozi maramureşeni ori din Ţara Făgăraşului care descălecară aici, autorul se dovedeşte a fi mare artist în arta descrierii unor înfruntări dramatice de care au avut parte moldovenii şi valahii. Nu trecea nici anul când eram călcaţi de tătari, de leşi ori de unguri, iar mai apoi de nestăvilita invazie otomană.

Tabloul dinamic al înfruntării de la Rovine, când alături de Mircea se află şi Roman Vodă, evadat din prinsoare de la leşi, aflat acum în fruntea unei cete de călăreţi moldoveni ce hărţuiau trupele lui Baiazid pentru a le împuţina, descinde din „Scrisoarea a III-a” a lui Eminescu: „Ienicerii năvăliră hotărâţi în lungul Rovinelor. Gropile, capcanele şi norii de săgeţi decimară rândurile osmanlâilor. Urdia se văzu nevoită să-şi lase trupurile grămezi, grămezi … Noi leşuri umplură câmpul. Valahii ieşiră la atac şi călărimea voievodală, ajungând şi spârcuind ienicerii înspăimântaţi… Iar când spahii ieşiră să-i întâmpine, călăreţii se retraseră în mare grabă, acoperindu-se cu nori de săgeţi şi de lănci aruncate cu mult meşteşug. Din flancuri, cu chiote înspăimântătoare şi se iviră alţi călăreţi. Spahii înaintau prin noroi şi mocirlă drept în întăriturile pline de trupurile ienicerilor căzuţi înaintea lor.”

Scene de un dramatism, cu nimic mai prejos decât cele de la Rovine, ne oferă autorul în bătălia de la Worskla unde cei trei fraţi muşatini cad eroic, oastea lor fiind încercuită de tătarii lui Tohtamâş. După ce o săgeată îl nimeri pe Roman şi acesta se prăbuşi de pe cal, Ştefan, luând frâiele calului unui sutaş, „îşi roti paloşul doborând mârzacii ieşiţi în cale. Disperarea îl făcuse sălbatic. O lovitură de ghioagă îi zbură coiful. Cu ţeasta crăpată, cu sângele şiroindu-i pe faţă, orbindu-l, Ştefan mai învârti de câteva ori paloşul, fără nici un folos, căzând. Trupu-i cuprins de convulsii se sfârşi în acelaşi loc lângă fratele său.”

Imaginaţia neobosită a scriitorului ne mai oferă spre lectură scene de un dramatism ce înfioră, mai ales când descrie cutremurul ce surprinde solia polonă, care venise cu daruri de la Vladislav Iagelo cu gând să-l răpună pe voievodul Roman, darul fiind o blană de hermină otrăvită. Stihiile răscolite din adâncuri răzbună intenţia mârşavă a lui Iagelo: „Un vuiet părea că vine din marginea pământului, câinii începură să urle, caii să necheze prelung, iar celelalte animale stârneau larmă asurzitoare. Sub picioarele tuturor, pământul începu a se clătina, hornul de pe casă se prăbuşi, tavanul din bârne se desfăcu peste mesele cu bucate zdrobindu-le, pereţii hornului se crăpau, pământul se scutură fără măsură.” În timp ce solii poloni se întorc într-o noapte de groază, în mijlocul unei păduri urlete prinseră a se auzi, urlete flămânde de lupi.. „Umbre de lupi ţâşniră din întuneric ca nişte năluci. Unul din leşi n-apucă să scoată hangerul când fu încolţit de haita numeroasă înspăimântată şi ea de zdruncinul pământului, pornită în disperare să ucidă. N-apucă decât să mai bolborosească ceva în limba lui, apoi înroşi pământul. Cealaltă parte a haitei se opri sfârtecând trupul lupului atins de o săgeată şi a trupului omului căzut. A doua zi, în zori, leşii care veniseră a-l otrăvi pe voievod, obosiţi şi înfriguraţi, se urcară pe cai şi porniră spre ţinuturile Pocuţiei.”

Dintre cei trei demnitari din neamul muşatin, Roman iese mai bine în prim plan. Bun strateg şi curajos pe câmpul de luptă, îşi alege aliaţii ţinând cont de conjuncturile istorice şi de interesele Moldovei. Horvath, trimisul lui Sigismund al Ungariei, e şiret şi duplicitar şi de aceea preferă alianţa cu leşii care datorau Moldovei Pocuţia, zălogită de Wladislaw când fusese împrumutat cu 3000 de ruble de arginţi de fratele său Petru. Principele Kariatovici al Podoliei, rudă cu soţia sa Anastasia, era un aliat de nădejde împotriva tătarilor. Reintră în stăpânirea cetăţilor Chilia, Tighina şi Cetatea Albă care erau apărate doar de câţiva călăreţi ai lui Mircea şi de genovezi, apoi lasă acolo întăriri din oastea sa, având conducători credincioşi domnului, ca spătarul Duma şi Ioaniş Gorun, gata să-i îndeplinească orice poruncă. Celui din urmă îi dăruieşte ţinuturi bogate la apa Moldovei. Luarea în stăpânire a acestor cetăţi nu-l supără pe Mircea, aliat de nădejde împotriva pericolelor otomane. De la prinţul Kariatovici află că Iagelo nu este iubit de poloni, că alianţa polono – lituaniană este o supunere a regatului faţă de teutoni.

Noua cetate de scaun o ridică „acolo unde apa Moldovei era mai mare, acolo unde mai avea puţin până să se unească cu a Siretului. Cetatea se ridică pe malul stâng mai râpos şi mai greu de trecut cu împrejmuire din faşine din stejar şi de sălcii, gata să prindă rădăcini.” Autorul citează la locul potrivit din actul în care se consemnează începutul acestei construcţii: „Io Roman voievod stăpânind Ţara Moldovei de al munte până la mare, marele singur stăpânitor, din mila lui Dumnezeu domn, vom zidi oraşul nostru cu cetate de pământ.”

Nu sunt uitate de autor nici ciudatele obiceiuri de priveghere cu ocazia morţii lui Petru Muşat, acestea având loc nu numai la palatul domnesc, ci şi în casele boiereşti. Toţi îl considerau pe domn ca pe un tată. Ioaniş Gorun, aflat la curtea boierului Coman, trebuie să salveze din ştreang pe fiica acestuia, Maria. „Starostele jocului, un flăcăiandru pus pe şotii, îl întreabă pe viteaz:
- Pe dumneata cine ai vrea să te salveze, bădie?
- Păi tot fătuca de odinioară. Se poate?
- Dacă-i musai, de ce nu, zise el întorcân-du-se cu ea de mână.”
„- Cel salvat din chinurile ştreangului are dreptul la o gură de vin, sângele Domnului, mai ales că a salvat pe cea mai inimoasă fată a obştii noastre.” Scena are farmecul ei ca la priveghiurile din vremea dacilor. Suferinţa e potenţată de momente de veselie.

Astfel începe şi o idilă ce culminează cu nunta lui Ioaniş Gorun şi a Mariei, alt prilej pentru autor de a realiza descrierea unui ceremonial cu parfum de epocă. „Cavaleri viteji, cu platoşe şi armuri strălucitoare urmau cortegiul care avea să vestească apariţia nuntaşilor … copii cu găleţi pline de apă aşteptau trecerea lor pentru ca să le ude drumul şi să primească bani domneşti … Mireasa era prima, înconjurată de tineri de o vârstă cu ea. Era purtată de o parte şi de alta de braţ, urmată de mirele ce se afla înconjurat de fete neprihănite ale tinereţii sale. Mirele arunca din chimir bani copiilor care ieşeau cu găleţile de apă în faţa miresei. Lăutarii nu mai conteneau cu instrumentele. Clopotele cele mari abia se mai auzeau de larmă. Naşii veneau imediat după mire, întâmpinaţi de ovaţiile mulţimii. Curteni, rude şi prieteni, urmau naşii. Voievodul Mircea aflat în poartă, aruncă grâul fertilităţii şi al bunăstării peste capetele lor şi le zise: „Fiţi bine veniţi copiii mei …” Naşii nu erau alţii decât Roman, fiul Muşatei Margareta, şi Anastasia, soţia sa.

În acelaşi capitol, „Domnii paralele”, portretul lui Roman capătă şi mai mult contur. Fiind domnitor fratele său Ştefan, nu numai că refuză insistenţele boierilor moldoveni de a relua tronul, dar îi şi avertizează: „Să nu uitaţi nici o clipă că de urmaşul Domnului nu trebuie să se atingă nimeni”. Îi va fi cel mai apropiat sfetnic de taină, iar nu uzurpator, şi-i va fi alături în momentele cele mai grele pe câmpul de luptă. Într-un timp de răgaz dintre două bătălii însoţeşte finii săi, pe Ioaniş şi Maria, în călătoria de nuntă la Constantinopol. Imaginea oraşului, capitala celui mai vestit imperiu, le lasă oaspeţilor un gust amar. Micşorat mereu de înaintarea turcilor, imperiul este în agonie.

O gardă de oşteni le prezintă onorurile ce se cuvin unui principe ce purtase lupte împotriva duşmanului comun, turcii. Biserica „Sfântul Demetrios” cu turlele aurite, termele lui Arcadios, Forumul Theodosie, dar mai ales măreţia cupolelor imensei „Sf. Sofia”, „care întrece tot ce mintea lor şi-ar fi putut închipui”, toate aceste frumuseţi ale oraşului Constantinopol de odinioară le stăruia uimirea şi le umplea sufletul de bucurie. Uzând de un vocabular diplomatic, înţeleptul voievod moldovean răspunde soţiei de la palatul imperial că au venit doar să vadă cu ochii lor „minunile ilustrului oraş”.
„- Împăratul ar fi bucuros dacă i-aţi accepta invitaţia făcută … şi vă roagă să-i primiţi ospitalitatea”, se adresează un sol.
„- Mulţumim pentru bunăvoinţa augustă, zise Roman … Dorim a nu supăra prea mult cu prezenţa noastră viaţa de zi cu zi a împăratului”.
Împăratul Manuil Paleologos de fapt căuta aliaţi pentru a se mai putea împotrivi turcilor, dar nu mai avea întinderea unui imperiu, iar vistieria îi era goală, fiindu-i înstrăinate chiar bijuteriile coroanei. De aceea era conştient că nu va mai putea rezista multă vreme.

Întâlnirea de a doua zi le întări certitudinea că nici unul nu poate fi de folos celuilalt. Totuşi primirea pe care i-o făcuse basileul voievodului întrecuse în fast tot ceea ce văzuse Roman în viaţa lui. În oraş însă zidurile lui Constantin erau dărâmate în mare parte, iar palatul era într-o stare avansată de dărăpănare. Rudele Anastasiei abia mai puteau plăti cheltuielile pentru ţinerea rangului, necum să-i poată ajuta. „Patriarhul nici măcar nu-i primi.”

Autorul încheie prin fraze sugestive ce cad ca o cortină peste strălucirea de odinioară a unui imperiu aflat în agonie. „În urma lor cupolele străluceau ameţitor, amăgind ochii celor ce le-ar fi văzut întâia oară. Apele Bosforului arătau sângerii în după amiaza acelei zile. În urma corăbiei se lăsa tot mai mult întunericul.”

Cuvintele rostite de Anastasia la despărţirea de doamna Mara izvorăsc parcă din înţelepciunea noastră populară.
„- M-am dus la pomul lăudat. Abia de au cu ce-şi târî zilele. Au ajuns la fundul sacului … Tarantula vine peste ei, iar Manuel e legat de mâini şi de picioare.”
------------------
Prof. Ioan DOBREANU
Roman, 2 ianuarie 2017

Web Analytics