Ioan URSU: OCHII VERZI PRELUNGESC CÂMPIA ÎN SPAȚII TREMURATE

DRAGUT Doina GDL cop1Poezia îşi are propriul univers, ireductibil la cel real. Iată o aserţiune cunoscută degustătorilor de poeme, acelora care nu vor întreba de fiecare dată „ce vor să spună versurile astea?”, iar cine va întreba, ridicând din sprâncene, care va să zică să facă bine, pentru indolenţa lui, să citească romane de dragoste sau proză fantasy&science fiction sau gazeta sporturilor. Mi-a plăcut de când mă ştiu provocarea dificilului, a obscurităţii mallarméene, a preţiozităţii gongorice, a artificialităţii limbajului poetic. Acum ţin în mână o carte care îmi place mult, ca de la matematician la matematician, cartea doamnei Doina Drăguţ: „Gânduri de lumină”, Editura UZP, 2019.

Versurile sunt întotdeauna o sfântă mistificare, a zis cineva. Versurile acestea nu sunt intertextualiste, nici postmoderniste, dar pot fi categorisite la rigoare ca postsuprarealiste, da, enigmatice, prin „jocul interesat al gândirii” (Breton). Iată: „Cât echilibru poate să fie/ pe o sferă/ care se rostogoleşte?/ cât echilibru poate să fie/ pe un triunghi sprijinit/ pe unul din vârfurile sale?/ cât echilibru poate să fie/ într-o privire aplecată de vânt?/ (cât echilibru…). Altele simulează inocenţa: „să fie arcul/ ne-mplinirea unui cerc?/ să fie zidul/ semnul epuizării?/ să fie floarea/ uitarea frigului din urmă?” (să fie...?). Dar sunt şi unele tânguind disperarea: „Cartea destinului s-a deschis/ paginile s-au răsucit/ ca nişte frunze,/ vântul s-a oprit,/ crucea s-a prăbuşit,/ umbra s-a alungit/ până la marginea abstracţiei/ ultime./ (Poetul şi arta lui).

Registrul poetic nu se opreşte aici. Aş spune că nota dominantă este a unui „concetism ritualizant şi emfatic, de extracţie asianică, propriu promoţiei şaptezeciste” (Claudiu Komartin). Poeta debutează într-adevăr în anii ’70, în revista Luceafărul. Iată o mostră de concetism asianic, patetic, ritmat, preţios, afectat: „Ochii verzi prelungesc câmpia în spaţii tremurate, totul este neaşteptat, umbra şi lumina se joacă, aripile se adaugă una câte una, regnul se mişcă plin de fantezie, iar pornirile trec ritmându-şi nepăsarea... Cuvintele răspândesc în ritm năvalnic tăcerea, draperiile se mulează dând mărginire fiecăruia, privirile fulgeră vedenii, veşnic deschis sufletul destramă călătorii, iar cel ce îmbrăţişează tot, abandonându-şi forma, cu picioarele străpunse de fugă, aluneca tot mai adânc prin noi vecinătăţi”. (Relaţia cu timpul).

Citește mai mult:Ioan URSU:  OCHII VERZI PRELUNGESC CÂMPIA  ÎN SPAȚII TREMURATE

Cornelia TURLEA-CHIFU: POEZIA FLORILOR IMPERIALE

ABALASEI DONOSA Constanta PFI cop1Florile… eternă poveste, mereu redescoperită şi reinventată de creatorii de frumos. Depănată de-a lungul veacurilor de pana literaţilor, cântată pe strunele lirei de muzicanţi, vibrând pe corzile sufletului de poet, născându-se din culorile de curcubeu ale penelului sau din dalta măiastră a sculptorului, a fost dintotdeauna o sursă de inspiraţie inepuizabilă pentru artiştii cuceriţi de frumuseţea şi gingăşia florilor, aşa cum este şi cunoscuta scriitoare, jurnalistă şi artist plastic, Constanţa Abălaşei-Donosă, autoarea volumului „Poezia florilor imperiale”, apărut la editura Inspirescu din Bucureşti, în anul 2019.

Sub acest titlu, artista prezintă într-o concepţie originală lumea minunată a florilor ca pe „un elixir” al propriului suflet. O lume aproape de perfecţiune, plină de candoare, în care domneşte armonia culorii şi a formei. Am zis concepţie originală pentru că volumul se află la confluenţa dintre arte, fiind în acelaşi timp atât albumul unei expoziţii plastice cât şi o carte de poezii, dovedind personalitatea multiplă a artistei.

Cu alte cuvinte, doamna Abălaşei-Donosă îşi prezintă în versuri propria expoziţie dedicată florilor dezvăluindu-ne treptat, de la o pagină la alta, cum se poate picta cu ajutorul cuvântului şi cum se pot scrie versuri cu ajutorul culorii. Îi uşurează munca şi acuarela, tehnica pe care a ales-o în realizarea tablourilor. Acuarela, această poezie a picturii, diafană, plină de lirism, îi dă posibilitatea creării de efecte speciale prin transparenţă şi luminozitate.

Citește mai mult:Cornelia TURLEA-CHIFU:  POEZIA FLORILOR IMPERIALE

Augustin OSTACE: HERTA MÜLLER 2020

2000 POETICAKöln - Cologne, metropola internaţională de pe Rhein, tot mai puţin germană şi europeană… Săptămâna 20-25 Ianuarie 2020, Festivalul Mondial de Literatură POETICA 6, Weltliteratur Festival – POETICA 6, sub genericul de Artă a Rezistenţei, Widerstandkunst / The Art of Resistance…

Invitaţi din toată lumea, extremă afluenţă de public spectator, de public scriitor, de public comentator, de public poetic şi noetic, atraşi magnetic de mirajul parafrazărilor şi alegoriilor, al suflurilor de ritm şi rimă, al inspiraţiilor de individualitate creativă, venite din adâncurile necunoscute, gekommen aus der unbekannte Tiefgrunde…

Am fost prezent la toate cele şase ediţii de POETICA, fiecare cu invitaţii săi, fiecare cu tonalităţile sale, fiecare cu metaforele sale, fiecare cu vedetele sale literare, notând şi video-filmând şi întrebând tinere speranţe sau maturităţi literare consacrate, mereu în vâltoare de studiu ca Studierender, de căutator, ca Suchender sau întrebător, ca Fragender, ca scriitor, Schriftsteller, sau rescriitor, Wiederschrifts-teller…
Anul acesta, vedeta festivalului literar mondial, POETICA 6, este scriitoarea germană născută în România, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură, Literatur Preis – Nobel trägerin pe anul 2009, care este… HERTA MÜLLER!
…O privesc Luni seara, 20 Ianuarie 2020, întru prezentarea de sine, de cărţi, de istorie şi de opera în ansamblul ei, de pe imensa scenă (care poate grupa 150 de instrumentişti şi corişti întru simfonic), din imensa Aula II din clădirea centrală, Hauptgebäude, a lui Albertus Magnus Universität, de fapt un imens amfiteatru de 800 de locuri!

Citește mai mult:Augustin OSTACE:  HERTA MÜLLER 2020

Ivan LUNGU: DESTINE CONFLUENTE

SIMON Hedi VIOARA INTAI cop1Acum câteva zile am citit ultima carte a cunoscutei scriitoare israeliene Hedi Simon, pe care am primit-o cu o dedicație specială a autoarei pentru care îi mulțumesc. Așa cum îi mulțumesc și pentru „Vioara întâi", căci acesta este titlul cărții și pe care o citești de la un cap la atul, fără a o lăsa din mână.

Întregul roman este foarte bine construit, este cursiv, într-o curată limbă română, cu coperți frumoase datorită Editurii Hasefer, care s-a îngrijit de apariția cărții. Autoarea își începe cartea printr-o explicație către cititor: „Ceea ce veți citi în paginile acestui volum este istoria unei iubiri dintre doi tineri minunați care, din cauza împrejurărilor și a epocii în care trăiesc, trebuie să treacă prin multe situații periculoase și tensionate, pentru ca în final să ajungă acolo unde duce drumul tuturor evreilor: în Țara Sfântă".

Introducerea personajelor este bine dozată, autoarea având grijă să facă acest lucru cu cele mai bune intenții, pentru a nu scăpa niciun amănunt din evoluția eroilor săi. Dragostea dintre Sonia și Alex, cei doi eroi principali ai romanului, se înfiripă treptat și frumos. Saga celor doi, precum și a familiilor lor, se petrece la câteva decenii după terminarea marelui război, dar după ce în prealabil ni-i prezintă pe părinţii lui Alex, care emigrând în România nu-și vor mai vedea fiul ce este deportat nu se știe unde. Acțiunea cărții se petrece în cea mai mare parte în Uniunea Sovietică, în înghețatul Novosibirsk, sau la Chişinău, pentru ca în final să ajungă în căldura israeliană.

Citește mai mult:Ivan LUNGU:  DESTINE CONFLUENTE

Daniel IONIȚĂ: DE CE NICU ALIFANTIS, DE CE „FLOAREA SOARELUI”?

ALIFANTIS FSO meditație asupra poemului lui Nicu Alifantis și al motivelor includerii lui în colecția „Testament – 400 de ani de poezie românească/400 Years of Romanian Poetry”

Nicu Alifantis – poetul

Opera poetică a Nicu Alifantis mă fascinează și mă intrigă în egală măsură. Am menționat în câteva ocazii publice (lansări de carte), părerea mea, că un la anume moment încă nedefinit cronologic, arta poetică a lui Alifantis va fi apreciată la fel de favorabil precum este apreciată muzica lui. Deși volumele lui de poezie sunt relativ răspândite comparativ cu ale altor poeți poate mult mai cunoscuți și recenzați, pentru critica literară Alifantis-poetul este aproape invizibil. O scuză foarte validă pentru această lipsă este uriașul con de umbră pe care Alifantis muzicianul - poate cel mai cunoscut și de succes solist, compozitor și om-orchestră din istoria muzicii românești - îl aruncă asupra orcărei alte activități și identități, fie că vorbim de Alifantis-compozitorul de muzică de teatru, sau Alifantis-poetul, în cazul de față.

Fără a avea vreo pretenție de critic literar (sunt doar poet, traducător, și deci probabil un consumator de poezie mai avizat), poezia lui Alifantis prezintă pentru mine un fascinant colaj, o intersecție existențială cu accente romantice. Dar, veți întreba, care poet nu atinge existențialul în opera lui? Sau romanticul? Aproape toți încearcă să o facă. Dar poetul adevărat posedă o anume nuanță unică în registrul vocii lui poetice, care-l separă de legiunile de poeți care pur și simplu mimează. Ceea ce-l deosebește pe Alifantis de „turmă”, este o expresie directă – dar nu directă în mod brutal, ci directă într-o manieră elegantă, nedisimulată, adesea cuplată cu o naivitate studiată, bine echilibrată, care prin ea însăși ne forțează să decidem ce anume este important. Aș putea zice că ne „trișează”, există un element de prestidigitație la Alifantis, voi reveni la asta. Expresia poetic-estetică mi se pare abilă și profundă, dar fermecătoare în acelaș timp.

Citește mai mult:Daniel IONIȚĂ:  DE CE NICU ALIFANTIS, DE CE „FLOAREA SOARELUI”?

CONTINUUM sau PERPETUA CĂUTARE A ABSOLUTULUI

cCONTINUUM sau PERPETUA CĂUTARE A ABSOLUTULUI

CONTINUUM reprezintă, în viziunea autoarei, o clamare a veșniciei, în perpetua căutare a absolutului, a frumosului etern, a semnificațiilor vieții de după viață. Atât poezia, cât și pictura Doinei-Maria Constantin, sunt trepte îmbrăcate în marmora simțirii, disipată în tainele absconse ale acestei veșnicii.
Talentul, dăruirea, atenția la detalii, sinergia versurilor și culorii, fac din opera lirico-picturală a Doinei, motive de a scrie sau rescrie psalmii unei revelări metafizice duale. Indiferent de prozodie, ritm sau nuanță, versurile cărții stârnesc același cumul de emoții, care aduce, fie și pentru câteva clipe, lava incandescentă a trăirii.
Versurile, cu subsidiare filosofice, îmbrăcate în eterul frumosului, redate apoi prin tușe precise de culoare, întregesc armonia volumului, completează tabloul liric, purtându-ne cu gândul la frumusețea spirituală a unui om și artist care tinde constant spre perfecțiune.
Instantaneele picturale au o frumusețe aparte, Doina-Maria Constantin dovedindu-se un fin observator al vicinalului, construind pe pânză fragmente de viață ce freamătă, pulsează, prin conotații, senzualitate, (a)temporalitate, sensibilitate.
Pentru a nu deranja integralitatea volumului ce se dorește a fi un album de poezie și artă, îmi reprim dorința de a cita versuri sau de a numi picturile, lăsând pe cititor să descopere lirica unui poet valoros, să-și clătească ochii și sufletul cu imagini, fie ele induse, văzute sau simțite, ce-i vor aduce bucurie inimii.
O carte eveniment, alcătuită din picurii de lumină ai sufletului unui om eveniment.

Citește mai mult:CONTINUUM  sau  PERPETUA CĂUTARE A ABSOLUTULUI

NĂSTASE MARIN: „ALCHIMIA FRUNZEI” - Din laboratorul poetului Gh. A. Stroia

b

Note de lectură la volumul ALCHIMIA FRUNZEI de Gheorghe A. Stroia, Armonii Culturale, Adjud, 2018, traducere lb. franceză Virginia Bogda, traducere lb. engleză Elena Angelica Androni)

Curgerea de nostalgii din prag de toamnă poartă cu ea tristețile copacului care-și pierde frunzele. Este un peisaj dezolant la prima vedere, cu schimbări de culori pe fundal de bocet prelungit, lipit de aripile clipelor. Ceea ce nu se vede în șuvoiul de tristețe al nostalgiilor este simțirea copacului că își pierde și rădăcinile, urmând inevitabila uscare și înlăturarea sa din infinita curgere de către „buldozerul” Timpului. Dureroasă înțelegere a poetului Gh. A. Stroia, a neînțeleselor legi ale Timpului și a misiunii sale rostuită de Dumnezeu!
Anticii au cunoscut acest misterios joc divin, pe care l-au definit cu o sfâșietoare metaforă: „Panta rhei” (Totul curge, nimic nu rămâne neschimbat). Ei au fost mai apropiați de natură decât noi și au reușit să audă puternica voce dintre astre ce stabilise relațiile „oamenilor-copaci” cu Timpul. Dar tot atât de aproape de suflarea divină cred că a fost și poetul Gh. A. Stroia, căruia i-au fost revelate „înțelesurile neînțelese” ascunse în „înțelegerea oarbă” („Neînțelesule”). Așa a pătruns poetul în tainele acestui proces tulburător, numit „alchimia frunzei”, executat atât de tragic de călăul – Timp. Poetul ne spune că „trecerea prin viață” este o „alergare de beduin prin deșert”, cu „pielea pergament în flăcări” („Pergament”).

Citește mai mult:NĂSTASE MARIN: „ALCHIMIA FRUNZEI” - Din laboratorul poetului Gh. A. Stroia

NĂSTASE MARIN: LINIȘTEA, ca izvor și liman de (ne)liniști

aTrecerea prin viață nu este o cale netedă și triumfală, ci o cursă cu obstacole pe un drum sinuos, cu multe suișuri și coborâșuri, uneori abrupte. Pe această cale toți oamenii aleargă într-o întrecere nebună, fiecare cu fiecare sau toți cu toți. Și toți sunt puși în mișcare, nu numai de nevoile existențiale (materiale și spirituale), dar și de viața din fiecare etapă, stabilită de condițiile conviețuirii, de părinți și de fiecare individ ajuns în faza de adult.
În toate fazele de trăire, starea normală a omului este STAREA DE LINIȘTE, când obiectivele de viață sunt realizate. Dar atunci se fixează alte obiective cu termene de realizare, care creează stările de neliniște, stresante, până la îndeplinire. Și tot așa... în toată viața, până se termină și nu știi de ce ai trăit-o și cum trebuia să o trăiești. Mereu alergi în căutarea LINIȘTII – starea normală, fiind mereu stresat până ajungi la ea. Iar când ajungi în starea de LINIȘTE, îți propui alte obiective de viață, din care curg neliniștile cu stresul lor până... chiar, până când? Până la liniștea finală. Și asta se cheamă VIAȚA OMULUI, o curgere permanentă de griji, temeri, eforturi și încrâncenări să facem CEVA, apoi să ne fixăm altceva, cu alt lanț de griji, temeri etc. Mereu vrem să ne scăpăm de stress, dar prin obiectivele și acțiunile noastre mereu ne afundăm în el, și asta se cheamă TRĂIRE.
Asupra misterelor și mecanismelor acestui fenomen, precum și a efectelor sale în sufletele oamenilor, poetul Gh. A. Stroia și-a aplecat nobilul său talent, inspirându-se pentru realizarea unui buchet de poeme, cuprinse într-un volum, intitulat sugestiv „LINIȘTE” (publicat în anul 2018 la editura „Armonii Culturale”). Sensibilul și generosul său suflet a învăluit calea vieții omului cu un inefabil voal de iubire pe care a structurat-o în trăirile față de cei dragi lui (părinți, soție, prieten, patrie) în anumite doze, simțite în efuziuni poetice deosebit de originale. Cu ocazia unor momente aniversare speciale sau comemorarea plecării părinților din viață, vulcanul sufletului său erupe în șuvoaie poetice de iubire față de cei dragi, realizând poeme-nestemate de iubire impresionante, denumite: iubirea de mamă, iubirea de tată, iubirea de soție, iubirea de prieten și iubirea de patrie.

Citește mai mult:NĂSTASE MARIN: LINIȘTEA, ca izvor și liman de (ne)liniști 

Nicolae BUSUIOC: ÎN ORIZONTUL RIGORII DAR ŞI AL SENSIBILITĂŢII

GRIGORAS Vasilica SDIC copx1A mai scrie azi cărţi despre cărţi este un act oarecum temerar, e ca şi cum ai încerca să aduni frânturi în cioburi de oglindă în ideea de a obţine întregul răsfrânt în oglinda compactă. Dar cu riscul că unele cărţi (poate cele mai multe) să se piardă printre puţinele care reclădesc principii şi configuraţii nebănuite, semănând miracole, esenţe şi trăiri solare, asumarea critică asupra lor încă se justifică, chiar în condiţiile în care ambiguităţile o duc bine, se desfăşoară în voie. Critica literară, fie ea şi de întâmpinare, vine înaintea cititorului debusolat pentru a-l ajuta să înţeleagă şi să discearnă între textele lipsite de valoare şi cele care oferă neîndoielnic mesaje, învăţăminte şi idei de a fi reţinute. Cititorii nu au cum să nu observe cum ei înşişi pot trage foloase în selecţia cărţilor. Între critica literară şi lectură se crează o punte necesară şi importantă, o relaţie interdisciplinară în care evaluarea critică şi receptarea textului intră într-o ecuaţie cu mecanisme subtile de funcţionare, cu un echilibru susţinut de simţul critic şi, pe cale de consecinţă, de gustul lecturii. Am citit cu interes manuscrisul (printul) doamnei Vasilica Grigoraş Seninul din inima cărţilor, manuscris care iată a luat înfăţişarea frumoasei cărţi pe care acum o răsfoim cu voluptatea celui atras de noutate şi prospeţime.

Vasilica Grigoraş se plimbă cu dezinvoltură printre cărţi, îi „parafează pe autori”, le analizează textele neforţând canoanele potrivit cărora mesajul etic al literaturii este integrat în emoţia generală. Miracolul operei conduce spre universul unei lumi expresive ca reflex al unei profunde cunoaşteri a lumii reale. Autoarea cronicilor literare (unele ar putea fi etichetate şi ca minunate eseuri) din volum, constat că pleacă de la ideea că este greu să te impui într-un noian de cărţi scrise sub semnul reflexelor reci de stele, altele inundate de metafora tandră până la iubire şi încă alte şi alte puzderii de pagini în care dau năvală, sub aripa ocrotitoare a (ne)inspiraţiei, ideile eului visător de iz baladesc şi romantic, metafizic şi realist, până la existenţa social-culturală din vremurile noastre. Vasilica Grigoraş desprinde cu uşurinţă abilităţile şi harul autorilor invocaţi, caracterele tipologice şi semnificaţiile intuite ale personajelor creionate în naraţiile în cauză, subliniază esenţele şi semiotica evenimentelor amintite. Vom întâlni surprinzătoare interpretări, este suficient să aruncăm o privire asupra cuprinsului cărţii pentru a ne forma o idee despre capacitatea de analiză literară, reţinând reunirea detaliului cu axioma, a meditaţiei cu iluzia, a exilului interior cu faptul divers, a misterului cu realul.

Citește mai mult:Nicolae BUSUIOC:  ÎN ORIZONTUL RIGORII  DAR ŞI AL SENSIBILITĂŢII

Web Analytics