George ROCA: INTERVIU CU DOAMNA DANIELA GÎFU

GIFU Daniela x2George ROCA: Delicată, modernă, interesantă, sofisticată, prietenoasă, comunicativă, expresivă, harnică, educată... sunt doar câteva trăsături pe care le aveţi. Dumneavoastră cum v-aţi defini, distinsă Daniela Gîfu?

Daniela GÎFU: Toate astea la un loc… şi ceva în plus. Sunt născută sub semnul Capricornului... Semn de pământ. Prin urmare, sunt ambiţioasă, cerebrală, întreprinzătoare, chibzuită, organizată, imaginativă, generoasă, vehementă, melancolică, aş putea spune predispusă la pesimism, corectă, uneori repezită şi aş putea continua. Dar mi-e să nu-L înfurii pe Cel de Sus!

De fapt, am o viaţă activă. Uneori exagerez de teama să nu fi pierdut timpul pe astă lume. Mereu îmi propun prea multe şi asta – probabil – mă înclină spre tristeţe. Dispun de un spirit... versatil. În sensul că, mai mereu - hmm, dacă voi continua, e posibil să mă tem şi de mine însămi – îmi schimb obiectivele, oricât de fermă mi-ar fi voinţa. Şi, cred că cel mai vădit defect al meu, păstrez amintirea ofenselor primite.

George ROCA: Puţină istorie personală, vă rog! Amintiri plăcute... din copilărie...!

Daniela GÎFU: Amintiri... Sunt unele cuvinte al căror sens este, sau ar trebui să fie, tăinuit. Sunt originară din Bârlad şi o mândrie locală am purtat-o mereu cu mine. Cine nu a auzit de primul domnitor al Principatelor Unite, Moldova şi Muntenia, Alexandru Ioan Cuza? Sau de poezia „Gândăcelul” scrisă de poeta Elena Farago? Sau de inegalabilele portrete de copii realizate de pictorul Nicolae Tonitza? Sau de lingvistul Alexandru Philippide care dispreţuia formele fără fond? Sau de piesa de teatru „Take, Ianke şi Cadâr” scrisă de dramaturgul Victor Ion Popa, al cărui nume îl poartă şi Teatrul din urbe? Sau de savantul fizician Ştefan Procopiu, a cărui biografie m-a urmărit în anii adolescenţei, care a avut neşansa să se nască în România, motiv pentru care premiul Nobel l-a pierdut în favoarea fizicianului Niels Bohr pentru formula magnetonului.

De altfel, o amintire tare dragă mie a fost vizita pe care am făcut-o în toamna anului 1992 doamnei sale, Rodica Procopiu, care s-a dus la cele veşnice la vârsta de 101 ani. Aveam 19 ani şi eram deja studentă în anul I la Facultatea de Fizică a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (UAIC), facultate pe care am ales-o cu gândul să fac o carieră în cercetare. Avea o memorie absolut sclipitoare.

Şi, special l-am lăsat la urmă, fostul om politic al epocii comuniste, Gheorghe Gheorghiu Dej, figură extrem de contrariantă, care, se pare, că de pe patul de moarte, în martie 1965, convocându-i pe membrii Biroului Politic, l-a desemnat drept succesor pe Gheorghe Apostol şi nu pe Nicolae Ceauşescu. Acesta din urmă nici nu votase.

Citește mai mult:George ROCA:  INTERVIU CU DOAMNA DANIELA GÎFU

Maria, cea cu două țări

nagy3 1Pentru mulți români cu urechi cât de cât muzicale, numele Mariei Nagy încă mai staționează în garajul memoriei. Tânăra mărunțică, frumușică foc și dotată de la cel de sus cu o voce aproape identică – răgușită și sexy !- cu cea a faimoasei colege de breaslă de peste ocean, Bonnie Tyler, a făcut ceva valuri prin muzica românească a anilor ’70-’80. Născută la Remetea, în județul Harghita, Maria a reușit să devină celebră și nu pentru că, în acele vremuri, dacă erai „naționalitate conlocuitoare” trebuia să fii musai promovat, ca să se vadă imparțialitatea politicii Partidului, în materie de naționalități! Ci pentru că Maria era realmente talentată, iar timbrul vocii sale s-a făcut repede remarcat, fiind o „pată de culoare” în peisaj.
Maria Nagy s-a lansat cântând folclor și melodii din repertoriul Margaretei Pâslaru. S-a făcut mai apoi cu câteva premii pe la festivaluri naționale, a intrat în vizorul poetului Adrian Păunescu, care, fermecat de frumușica unguroaică, a selectat-o pentru binecunoscutul său program „Antena vă aparține”. Maria nu a rămas la stadiul de „amatoare” : a absolvit Școala Populară de artă, după care proiectele muzicale au început să se țină lanț : turnee prin toată țara, apoi emisiuni la radio și tv, după care…a ei a fost lumea ( ca și a femeilor de 10!) : turneele spre toate colțurile pământului au plimbat vocea Mariei Nagy pe numeroase scene, unde , deși avea nume unguresc, a reprezentat la înălțime România. Din 1988 însă, cu siguranță supărată pe lume ( avea și de ce, în acele vremuri! ) s-a stabilit definitiv în Ungaria. Este și motivul pentru care românii n-au mai auzit-o cântând, decât în ultimii ani, când YouTube-ul și cele câteva vizite fugare în România i-au readus inconfundabila voce în atenția melomanilor mioritici!

Citește mai mult:Maria, cea cu două țări

Roni CĂCIULARU: „MUGUR ALB, ŞI ROZ, ŞI PUR...” – CONVORBIRE CU PICTORIŢA MIRIAM COJOCARU

CR MIRIAM COJOCARU 2jpgMiriam Cojocaru, născută în 1945, în România. Licenţiată în Chimie. Din 1973 – în Israel. După zece ani, devine Doctor în Chimie. Lucrează în învăţământul superior, la „Universitatea Bar Ilan”. Concomitent, urmează cursuri de artă la „Universitatea” de la Tel Aviv şi la „Universitatea Bar Ilan”. De asemenea – studii la „Avni & Meimad Art Institutes” şi în Studiourile unor pictori ca Tzwi Tadmor, Jan Rauchwerger şi Ira Reichwerger. Urmează cursuri de artă cu Dr. David Greibs. Membru a Asociaţiei Pictorilor şi Sculptorilor din Israel. Numeroase expoziţii personale. Succes incontestabil, la public şi la presă. Arta lui Miriam Cojocaru afirmă un talent autentic, viguros, delicat şi triumfător.

***
Dorel Schor: „Pictoriţa (Miriam Cojocaru – n.n.) posedă ştiinţa jocului echilibrat între desen şi culoare. Imbinarea insidioasă a elementelor picturale reuşeşte să exprime emoţia, dar şi vitalitatea şi rigoarea care-i definesc demersul, reuşind să ne transmită senzaţia unor delicate poeme cromatice. (...) Pictura este pentru creatoare o expresie frontală şi interpretativă a ceea ce se întâmplă în jur, dar şi în lumea ei interioară...”

***
Cândva, notam şi eu: „Arta acestei pictoriţe înseamnă, în primul rând, subiectivism bine temperat. (...) Originalitatea expresiei, vibraţia interioară (...) sunt frânturi din zbaterea unui clocot de subtext (...). Ochiul artistei ştie să găsească în intimitatea existenţei diurne, farmecul inefabil al trăirilor profunde. In această intimitate asistăm la relevarea unui „joc secund”, care se referă la profunzimea existenţei. Uneori uşor tristă. Deşi alteori (...) apare un fel de Odă a Bucuriei, mai mult în surdină (...). Mi se pare că autoarea are iscusinţa (...) de a releva frumosul şi trăirile dintr-un anume al doilea plan al vieţii”.

***

Ar fi multe încă de spus despre pictura lui Miriam Cojocaru. Dar, ce ne interesează acum, aici, în aceste rânduri, este omul, sufletul artistului, modul său de a simţi şi de a se „dezvălui” prin viu grai. O conversaţie deci, un interviu ar putea să ne releve, poate, câte ceva din fiinţa care, prin arta sa, ne este atât de aproape. Pornesc în gând cu o întrebare, banală şi atât de ispititoare: „Cine eşti dumneata, distinsă doamnă?!” Dar nu o întreb astfel, spre a nu intra, cumva, cu ciubotele într-un suflet delicat şi deloc simplu. Şi după ce ne aşezăm la o cafea, în cochetul salon al casei Cojocaru, după ce schimbăm câteva vorbe, zic aşa, într-o doară:

- Stau şi mă-ntreb cum să-ncepem?
Interlocutoarea mea ia această spunere ca pe un fel de provocare:
- Şi vrei să-ţi spun eu?!

- De ce nu!?

Citește mai mult:Roni CĂCIULARU:  „MUGUR ALB, ŞI ROZ, ŞI PUR...” – CONVORBIRE  CU PICTORIŢA MIRIAM COJOCARU

Interviu cu sora lui Marius Bodnariu din Portland, Oregon

CristinaBodnariu6De vorba cu Cristina Bodnariu Moroshan din Portland Oregon
- Sunteți singura rudenie a lui Marius Bodnariu din Portland, puteți să ne spuneți ce fel de rudenie sunteți cu Marius și să ne spuneți puțin despre familia dumneavoastră din România?
- Sunt sora mai mare a lui Marius. Marius provine dintr-o familie cu șase copii: doi băieți (Daniel și Marius) și patru fete (eu, Mihaela, Andreea și Oana). Daniel este fratele nostru mai mare și singurul dintre noi care a rămas în România împreună cu soția și cei doi copii. El lucrează ca inginer specialist DPS (Data Processing System). De asemenea, cu mulți ani în urmă, Daniel a terminat Institutul Teologic din București și este pastor asistent la biserica Penticostală Filadelfia de pe strada Sebastian unde am fost cu toții membrii până cand am emigrat în Statele Unite și respectiv în Norvegia. Daniel și Marius sunt foarte apropiați. Având aceiași pasiune pentru Dumnezeu, dragoste pentru muzică, interes pentru computer, ei s-au înțeles foarte bine. Amândoi au lucrat în același domeniu, amândoi L-au slăvit pe Dumnezeu atât prin voce cât și prin instrumente. Aamândoi s-au căsătorit cu asistente medicale. Marius are un respect deosebit și o dragoste puternică față de Dan, ca de altfel și noi toți ceilalți.
- Cum ați aflat despre vestea tristă a despărțirii copiilor lui Marius și Rut și ce impact a avut asupra dumneavoastra ca mamă dar și ca sora lui Marius?

Citește mai mult:Interviu cu sora lui Marius Bodnariu din Portland, Oregon

Interviu cu Laurence Lemoine

LL3Laurence Lemoine : Una vida de periodista
Nació en París, Francia en 1969. Ya a la edad de 12 sueña con convertirse en un periodista. A los 16 años, participó en Nueva York “All bicentenario” de la Estatua de la Libertad con Nancy Reagan. Representó a la juventud francesa, después de ganar un concurso organizado por la Embajada de EE.UU, en París. Unos años más tarde, su sueño de convertirse en una periodista, se hizo realidad. Su nombre es Laurence Lemoine. Estudió Ciencias Políticas en París VIII, habla cuatro idiomas y tiene un profundo interés en los asuntos globales. Laurence ha viajado a muchos países donde vivió, trabajando para la prensa impresa, tanto en radio como en televisión. De Oriente Medio a África, donde se entrevistó con Yasser Arafat, pasando por el Caribe, donde trabajó para una emisora de radio, Laurence Lemoine ha cubierto todas las áreas del periodismo y de la comunicación.
Pregunta: Usted nació en París. ¿Puede usted decirme más acerca de su familia?
Respuesta: Yo soy la más joven (con un hermano gemelo), de una familia cristiana de seis hijos. He recibido una educación muy estricta, pero mis padres nos dieron lo mejor para ser feliz en la vida: el amor, la confianza en sí mismo, la capacidad de adaptación y la independencia.
P: ¿Qué le llevó a ese interés por el periodismo? ¿Qué despertó su interés ? ¿Hubo alguien en su vida en ese momento que le inspiró para convertirse en una periodista?
R: Cuando yo era una pre-adolescente en los años 80, las noticias sólo hablaban de Oriente Medio (Líbano en el 82 con la invasión de Israel; el conflicto Israel/Palestino con bombas, rehenes, secuestros; Irán en el 81, etc.) Fué entonces, cuando empecé a leer los periódicos y escuchar la radio. Yo estaba fascinada por todos estos temas y quería entender algo (cosa en realidad imposible). Yo quería ser periodista para conocer y descubrir el mundo y tocar yo misma la realidad, sin intermediarios entre el evento y yo. Yo quería vivir en directo lo que estaba sucediendo en el mundo. Era claro y natural que debía ser periodista. Entonces empecé a prepararme. Por ejemplo, cuando yo tenía 15 o 16 años, grababa los boletines de información general de France-Info en mi habitación, escribía todo esto en un papel y luego lo repetía con el mismo tono profesional. Unos años más tarde, despertaba bastante gente con mis noticias y entrevistas!

Citește mai mult:Interviu cu Laurence Lemoine

Veronica IVANOV: INTERVIU CU DR CHIRURG OFTALMOLOG ADRIANA SPASTRI

SPASTRI Adriana Dr wbVeronica IVANOV: Vă mulţumesc că aţi acceptat să oferiţi un interviu ziarului nostru. Aş dori să ne spuneţi cum au fost începuturile carierei de doctor… cum l-aţi cunoscut pe soţul dumneavostră, Petros Spastris.

Dr. Adriana SPASTRI: Am fost colegi de facultate din prima zi, la Facultatea de Medicină din Cluj. Eu sunt din Piteşti şi am dat examen la facultatea de medicină din Cluj pentru că aşa m-a indrumat mama, care era asistentă de obstretică şi ginecologie la Piteşti, oraşul unde m-am născut, am copilărit şi am trăit, până am intrat la facultate. Mama a considerat că Facultatea de Medicină din Cluj este cea mai bună şi eu trebuie să merg acolo. Deşi nu aveam nicio rudă, nicio cunoştinţă sau prietenă la Cluj, acolo m-am dus. Mai am o soră, cu vreo 10 ani mai mică. Nimeni din familia mea nu a terminat medicina, deşi eu sunt a patra generaţie de intelectuali din familie. În prima zi de facultate, la Cluj, s-a întâmplat să fiu cu soţul meu în aceeaşi grupă, în aceeaşi serie… făceam cursurile şi laboratoarele împreună. El a venit cu un an mai devreme, a făcut cursul pregătitor de limba română, tot la Cluj. Şi el a venit la Cluj pentru că aşa i s-a zis din Cipru, că este cea mai bună facultate de medicină din România şi a vrut să vină în România, pentru că i s-a spus că este limba latină şi că este apropiată de franceză, italiană şi o să-i fie uşor să o înveţe… Am fost colegi din prima zi şi buni prieteni până la sfârşitul anului doi. Îl admiram pentru că era foarte silitor, învăţa extraordinar de mult, ştia totul pe dinafară… La cursuri eram împreună... am stat în acelaşi complex de cămine, dar fiecare la alt cămin; erau căminele separate… de fete şi de băieţi, şi de studenţi străini şi studenţi români. Am făcut facultatea între anii ’78 - ‘84. După doi ani am avut o relaţie şi ne-am hotărât să ne căsătorim, deşi era destul de dificil. Am făcut o cerere la Marea Adunare Naţională şi la preşedinte şi după un an de zile ne-au aprobat. A existat şi reacţia părinţilor, a rudelor… eu am cerut de mai multe ori să vin să vizitez Ciprul dar nu mi-au aprobat. Ca să poţi să pleci trebuia să faci o cerere… să-ţi dea dreptul să vii, să garanteze cineva pentru tine că îţi plăteşte casă, masă, asigurare; făceau părinţii lui, dar nu mi-au aprobat niciodată. Realitatea este că nu am insistat nici eu foarte mult.

Citește mai mult:Veronica IVANOV:  INTERVIU CU DR CHIRURG OFTALMOLOG  ADRIANA SPASTRI

Cristina OPREA: INTERVIU CU PIANISTUL DE EXCEPŢIE - MIHAI DIACONESCU

Murnau Klassik 2În seara zilei de 23 decembrie la ora 18 pe scena Filarmonicii „Oltenia” din Craiova am avut plăcerea să îl reîntîlnesc pe pianistul Mihai Diaconescu într-un recital de excepţie, care a făcut o sală să vibreze şi să îţi deschidă porţile sufletelor spre Marea Muzică. Concertul a fost oferit cu scop caritabil de către Clubul Lions Craiova, fondurile fiind destinate copiilor cu probleme de vedere din judeţul Dolj şi se numeşte „Ochi sănătoşi, copii voioşi!”.

Cristina OPREA: Dragă Mihai, ne revedem după o bună perioadă de timp. Atunci când eu deschideam uşa Clubului Lions din Craiova, pentru a deveni membră, era tot la un concert de al tău, susţinut în Sala de Concerte a Liceului de Artă „Marin Sorescu” din Craiova, acum câţiva ani în urmă. Sincer, fiind o fostă elevă a acestei instituţii am participat la numeroase concerte susţinute de elevi, colegi sau prieteni. Dar atunci când te-am auzit, am spus în sinea mea „uite un virtuos”. Ce simţi tu, atunci când oferi aceste concerte?

Mihai DIACONESCU: Dragă Cristina, mă bucur foarte mult că ne revedem. Iţi mărturisesc că mă surprinde foarte plăcut să ştiu că legătura ta cu Clubul Lions a luat naştere tot în cadrul unui concert caritabil. Oferirea acestor concerte este o bucurie dublă pentru mine; mă bucur de muzică, de actul artisitic şi în egală măsură de oportunitatea pe care o am de a dărui, este un mare privilegiu.

Cristina OPREA: Tu eşti format la clasa de pian din Liceul ,,Marin Sorescu” din Craiova, dar ai absolvit Academia de Muzică ,,Gheorghe Dima” din Cluj. Interesant faptul că demersul studiilor noastre sunt identice, numai că eu am plecat pe drumul artelor vizuale, la Academia de Arte ,,Ioan Andreescu” din Cluj, azi U.A.D. Ce ţi-a oferit şcoala clujeană? Cum au fost apoi demersurile tale artistice?

Citește mai mult:Cristina OPREA:  INTERVIU CU PIANISTUL DE EXCEPŢIE - MIHAI DIACONESCU

Daniela GÎFU: INTERVIU CU DOMNUL VICTOR ROŞCA - INGINER, SCRIITOR ŞI PUBLICIST

ROSCA VictorO VIAŢĂ DE LUPTĂ, SUFERINŢĂ ŞI SPERANŢĂ

Întotdeauna am căutat cuvântul românilor din diaspora. În Montreal, de pildă, am găsit români exemplar integraţi, care se implică constant, şi adesea benevol, în cultivarea valorilor spirituale româneşti. Dornici să le spună despre experienţa trăită celor rămaşi Acasă. Sau să le dea acestora din urmă posibilitatea de a le împărtăşi celor plecaţi întâmplări de Acasă. Aşa l-am descoperit pe domnul Victor Roşca, în anul 2006, în paginile revistei „Candela de Montreal””. O revistă născută din dragoste de neam şi limbă. Am primit-o, sub formă tipărită, de la un prieten comun, poetul George Filip, şi el trăitor în Montreal. Apoi aveam să regăsesc „„Candela de Montreal”” şi în mediul virtual, devenind o cititoare fidelă a acesteia. Începusem să public fel de fel de texte (eseuri, proză scurtă, articole tematice), când, la un moment dat, domnul Roşca avea să-mi propună, trei ani mai târziu, să am o rubrică permanentă în filele revistei domniei sale. Aflase de preocupările mele legate de discursul politic. În mod natural, rubrica avea să se numească „Filozofia discursului politic”. Aşa s-a născut o nouă prietenie literară. Deşi 2015 a fost un an foarte încercat pentru dl. Victor Roşca, care şi-a pierdut soţia după o lungă suferinţă, când a venit în România, vremurile s-au dovedit potrivnice unei întâlniri faţă-n faţă. Ne-a rămas însă Skype-ul. Povestim, ne consultăm şi ne împărtăşim părerile. Despre viaţa unui Om-istorie, cum îmi place să-l numesc, stabilit de aproape 30 de ani în Montreal, voi incerca să relatez în rândurile care urmează.
----------------------------

Daniela GÎFU: Ce anume a răbufnit în dumneavoastră atunci când v-aţi decis atât de îndârjit să vă abadonaţi ţara?

Victor ROŞCA: Am părăsit România în 1988 pentru că atunci mi s-a oferit ocazia. Când am plecat îmi era lehamite de regimul care, din 1948, timp de 40 de ani, în fiecare zi m-a făcut să simt sabia lui Damocles deasupra capului meu, 6 ani în închisori, unde am cunoscut regimul de înfometare şi munca forţată din lagărele de muncă din Balta Brăilei; 2 ani am trăit sub teroarea domiciliului obligatoriu. Şi mai grav, în martie 1952, după eliberarea din prima detenţie, executată în închisoarea elevilor din Târgşor, pentru că am refuzat să colaborez cu Securitatea şi să devin informator, mi s-a înscenat un accident, cu intenţia de a mă ucide. Un camion Skoda de 5 tone m-a acroşat din rândul tinerilor de pe corso, în oraşul Făgăraş, şi a trecut cu roţile din spate peste mine. Rezultatul? 5 fracturi de bazin şi o hemoragie internă. Ca urmare, doi ani am fost paralizat. Eu n-am abandonat ţara de dorul aventurii sau pentru că nu o iubeam. Eu am plecat din România din cauza suferinţelor fizice şi psihice la care m-au supus conducătorii ei din acele timpuri.

Daniela GÎFU: Povestiţi-ne calvarul prin care aţi trecut până când aţi reuşit să părăsiţi „raiul” comunist.

Citește mai mult:Daniela GÎFU:  INTERVIU CU DOMNUL  VICTOR ROŞCA - INGINER, SCRIITOR ŞI PUBLICIST

Paul POLIDOR: INTERVIU CU ACTRIŢA CRISTINA DELEANU LA ANIVERSAREA CELOR 75 DE ANI DE VIAŢĂ

DELEANU CristinaReper: „Viaţa seamănă cu teatru! În ea adesea, oamenii cei mai răi ocupă cele mai bune locuri” (Pitagora)

Preambul: Gestul lui Paul Polidor – nume sub care se remarcă o fundaţie inter-culturală serioasă şi cu o densă activitate de aproape 20 ani – de a mă invita să-mi dezvălui viaţa artistică, dar şi personală în paginile revistei sale, dedicată personalităţilor, este, oarecum, normal. În afara faptului concret care-l motivează, şi anume colaborarea noastră veche, sub diferite forme şi în variate locuri de manifestare, cred, sper, că Polidor nu face în ceea ce mă priveşte doar un gest de curtoazie, ci – în măsura în care o lungă perioadă din viaţa mea au fost demonstrate – Polidor acceptă şi remarcă meritele unui om care, o dată cu trecerea timpului, nu şi-a lăsat menirea la voia întâmplării, ci a continuat să devină, din toate punctele de vedere, un profesionist, dar şi un om normal şi, poate, şi un model în viaţă. (Cristina Deleanu)
-----------------------------------------

Paul POLIDOR: Stimată Cristina Deleanu, cum consideraţi iniţiativa publicaţiilor Fundaţiei „Paul Polidor” pentru UNESCO de a vă promova ideile şi concepţia despre lume, alături de interviurile, editate de noi, cu personalităţi precum vedeta tv Marina Almăşan, analistul de politică externă Corneliu Vlad, actorii Eugen Cristea şi Tudorel Filimon, fostul ministru al turismului Dan-Matei Agathon, foştii miniştri de externe ai României, Mihai Răzvan Ungureanu şi Adrian Severin, istoricul Ioan Scurtu, Preşedintele Clubului de la Roma pentru Europa, Călin Georgescu, într-un moment în care generaţia Facebook a ieşit în stradă pentru a da jos guvernul, iar Dumneavoastră, în opinia mea, începeţi o nouă tinereţe spirituală la împlinirea frumoasei vârste de TREI SFERTURI DE VEAC?

Cristina DELEANU: Da! Găsesc de cuviinţă. Iar faptul că m-ai ales şi pe mine alături de ceilalţi, lucru pentru care îţi mulţumesc, înseamnă, cum spuneam mai sus, o oarecare recunoaştere a strădaniilor mele de o viaţă de a demonstra că puterea unui om în a-şi menţine coloana vertebrală dreaptă pe parcursul a 53 de ani de carieră este reală şi depinde numai de el. De ce nu e simplu? Deoarece tentaţiile sunt multe şi poţi cădea uşor în ispita de a face oarece compromisuri pentru a-ţi fi (aparent) mai bine şi de a uita că frumuseţea sufletească, legea morală şi a bunei cuviinţe sunt acele elemente din care se confecţionează învelişul unui caracter. Înţeleg că această invitaţie şi dedicaţie este prilejuită de cei 75 de ani pe care îi număr. Grea numărătoare! Dar să ştii că sunt foarte mândră că i-am numărat, că i-am împlinit, bătrâneţea (din buletin) fiind un dar de invidiat. Până la un punct. Eu am reuşit să-i trăiesc, cred, sper, frumos. Îţi alătur o poză de foarte copil. Copil scăpat de bombardamentul unui război – nedrept ca orice război – care i-a ucis tatăl la câţiva metri distanţă, dar pentru care Dumnezeu a avut alt plan, salvându-l împreună cu mama lui...

Citește mai mult:Paul POLIDOR:  INTERVIU CU ACTRIŢA CRISTINA DELEANU LA ANIVERSAREA CELOR 75 DE ANI DE VIAŢĂ 

Web Analytics