INTERVIU CU ISABELLA, STEWARDESA LA EMIRATES. “VEI STRÂNGE DIN DINȚI, DAR ÎȚI VEI IUBI MESERIA”

IsabelaIsabella mi-a fost colegă de liceu. Încă de pe-atunci zâmbetul perfect și energia pozitivă pe care o răspândea în jur o recomandau pentru un job de stewardesă. Dar cine ar fi crezut că lucrurile vor deveni realitate câțiva ani mai târziu? Odată cu facultatea, drumurile noastre nu s-au mai intersectat, însă aveam să aflu după un timp că Isabella are unul din cele mai râvnite job-uri: este stewardesă la Emirates. Recunosc, îi invidiam fotografiile cu locuri exotice pe care le vedeam pe pagina ei de Facebook, dar știam în aceeași măsură că viața unui însoțitor de bord nu e facută doar din plimbări în jurul lumii. Așa că am vrut să aflu mai mult. Despre ce face, despre ce înseamnă să lucrezi pentru una din cele mai mari companii aeriene din lume și de ce anume îi e dor. Vă invit să citiți un interviu ca o confesiune, căci Isabella își pune sufletul pe tavă în raspunsurile pe care mi le-a oferit.

1. Povesteşte-ne despre începutul tău în aviaţie, cum ai ajuns însoţitor de bord? Cum s-a derulat interviul de recrutare? De câți ani lucrezi pentru Emirates?

Am visat o carieră de însoțitor de bord încă din perioada anilor de studenție, aplicam constant pe site-ul de recrutare Emirates, așteptam o invitație la interviu, așa ca mi-am propus să îmi formez o carieră în domeniul ospitalității, sperând ca prin experiența acumulată în customer service să am ocazia de a participa la interviu.

Interviul de recrutare a avut loc prin invitația care mi-a fost acordată de către o agenție de recrutare, reprezentând companiei Emirates în România. Interviul se derulează pe parcursul mai multor zile de recrutare; se evaluează personalitatea și team work-ul prin exerciții de grup la care participă mai mulți candidați, se dă un test de engleză scris, iar în cele din urmă, urmează marea întâlnire cu reprezentanții Emirates. Iarăși, câteva zile intense, grupul se restrânge din ce în ce mai mult și în cele din urmă interviul final fața în față, la care ei urmează să decidă dacă ești candidatul ideal. Daca răspunsul este pozitiv, în 30 zile de la interviu vei primi acel “gold call” mult așteptat. În prezent, lucrez de doi ani ca însoțitor de bord pentru Emirates.

Citește mai departe: INTERVIU CU ISABELLA, STEWARDESA LA EMIRATES. “VEI STRÂNGE DIN DINȚI, DAR ÎȚI VEI IUBI MESERIA”

De vorbă cu Soprana Mirela Ungureanu Biser „Prefer să mă bazez pe mine“

1185522 10201357651559419 1789057009 nLa Frankfurt m-am întâlnit cu Mirela Ungureanu-Biser care a cântat și a colaborat în America alături de nume importante precum Luis Ladesma, Kallen Esperian, Sherril Milnes, Peter Mark… Am stat de vorba cu cântăreața Mirela Ungureanu-Biser, iar din interviul pe care îl voi reproduce vom înțelege cum a ajuns la muzică sau mai bine spus la CANTO.
- De unde dorința de a face muzică, mai exact canto?

- Dorința a existat încă de mică! Imi doream să fac ceva creativ care să fascineze, deci să devin o Creatoare (zâmbește). Atunci doream să fiu pe scenă, să mă dedic lumii actoricești ca să pot transmite emoții, stări, caractere.
- Din povestirile tale am înțeles că în copilărie ai început mai întâi cu gimnastica artistică și baletul. De ce nu ai urmat această cale?

- Da, așa este, dar nu am simțit niciodată că vreau să devin o gimnastă sau balerină, mai ales că în Romania trebuia să stau la internat, să-mi dedic atât copilăria cât și adolescența într-o sală de exerciții fără „casă“ și familie! Cu asta nu am fost deloc deacord! Dar, atât gimnastica, baletul, cât și dansul (care l-am făcut mai târziu) m-au ajutat enorm la scenă. Este nu numai o artă, ci și o știință să ști să te miști pe scenă.
- De ce ai ales Opera?
- Pentru că împletește exact aceste ramuri: grație – baletul, sentimente – actoria și stări fascinante – muzica.
- Care sunt oamenii pe care i-ai considerat la început un model de urmat?
- Nu am avut și nu am pe nimeni ca model! Nu am simțit niciodată că vreau să fiu ca altcineva. Eu am facut canto pentru toți din familia mea faceau muzică! Am frați mai mari care toți sunt muzicieni.
- La ce vârstă ai cântat prima oară pe scenă?
- Aveam 8 ani! Era de Crăciun, la biserica Sf.Paraschiva din Brașov. Nu a fost o scenă propiu-zisă, ci o lojă undeva sus unde cânta corul bisericii. Am cântat solistă cu „tinerețea mea vocală“ cântecul Moș Crăciun acompaniată armonic de acest cor format din coristii Operei. Atunci nu am avut deloc emoții, ci mi-am dat seama că defapt eu am trasmis o emoție prin vocea mea.
- A mai avut loc o experiență de acest gen până acum?
- A doua experiență a fost în America în statul Tennessee la o biserica unde tot de Crăciun am fost invitată să cânt. Spre surprinderea mea mi s-a propus să cânt și ceva în românește. Am cântat „O ce veste minunată“ în care mi-am pus ca și prima dată toată emoția de artist, producandu-se un efect deosebit asupra publicului.
- Ce sfaturi le poți da celor care doresc să aleagă acestă meserie?
- Eu nu dau sfaturi altora ci numai mie, prefer să mă bazez pe mine! De aceea voi spune ce îmi spun și mie: să aibe răbdare și să nu renunțe niciodată la visul lor!
- Mulțumesc pentru timpul acordat, sper să ne revedem cât de curând să ne povestești despre alte realizari ale tale!

Carmen Dönn,
Germania, 2015

Germania i-a dat sansa unui timisorean sa practice avocatura cu succes

ConstSperneac1Un român erudit – avocat de succes în Germania
Constantin Sperneac-Wolfer s-a născut în “vestul civilizat” de pe malul Begeului, în Timişoara, iar destinul său actual – acela de bănăţean, cetăţean român şi german, membru al comunităţii europene – începuse să se contureze încă din copilărie. Pe atunci, prin anii 60´, Banatul mai păstra ceva din diversitatea monarhiei austro-ungare, aşa că el a avut şansa să crească într-un mediu absolut multicultural şi să vină în contact cu limbi şi culturi diferite – maghiara, sârba, ceha, germana, idiş, etc.
De când se ştie, pe Sperneac-Wolfer l-au fascinat depărtările, necunoscutul, noul, de aceea de la bun început, dar şi în plină perioadă ceauşistă – cu toate că nu trecuse niciodată graniţa înainte de anii ‘90 – s-a simţit ca un european avant-la-lettre, convins fiind că va găsi până la urmă, “lumea largă” pe care o descoperise în lecturile sale filosofice şi la care visa. Totuşi, odată ajuns în Germania, dupa revoluţia din România – la care a luat parte direct – nu a aflat acelaşi spirit larg european, cultivat în Timişoara sa natală.
O.C. - La ce vârstă v-aţi decis că doriţi să studiaţi dreptul şi de ce? Unde aţi studiat şi în ce perioadă? De ce v-aţi orientat spre avocatură? V-a influenţat cineva în alegerea profesiei? Cine a fost modelul dvs. ca student şi apoi, ca tânăr avocat?
C.S.W. - Cred că în cazul meu, alegerea profesiei este oarecum legată de spiritul oraşului în care m-am născut. La 18 ani, când trebuia să le comunic părinţilor – absolut îngrijoraţi de dezorientarea mea profesională din acel moment – ce anume intenţionez să studiez după liceu, nu aveam încă un răspuns. Nu ştiam decât două lucruri, dar le ştiam foarte bine. În primul rând, voiam să fiu cât mai departe de casă! Iaşiul m-a salvat atunci. În acest oraş exista una din cele patru facultăţi de drept din ţară, iar distanţa faţă de Timişoara era de aproape 16 ore de mers cu trenul. în al doilea rând, nu vroiam să îmbrăţişez o meserie prin care să fiu obligat să intru în partidul comunist sau să mă aflu la dispoziţia altora, oameni ce ar putea să-mi impună cum să trăiesc şi să gândesc. La vremea respectivă, în România dictaturii comuniste, o singură meserie îţi permitea o relativă libertate profesională şi intelectuală – avocatura. Această profesie era considerată ca un bibelou de porţelan, de care de fapt, nu ai nevoie, dar pe care îl păstrezi, pe de o parte, ca să nu zica lumea internaţională că tocmai România nu are un sistem juridic independent, iar pe de altă parte, şi ca “ladă de gunoi”, ce permitea “trecerea pe linie moartă” a celor care se poticniseră în sistemul politic existent. Când am terminat facultatea la Iaşi şi am început să profesez ca avocat în Rădăuţi, la 24 de ani, eram unul dintre puţinii şi printre cei mai tineri avocaţi veniţi direct de pe băncile şcolii. Cei mai mulţi dintre colegi – la fel şi în alte barouri – erau foşti jurisconsulţi, judecători, procurori, miliţieni cu stagii de drept la fără frecvenţă, care avuseră ghinionul de a nu fi plăcut cuiva din partid şi prin urmare, fuseseră direct catapultaţi la “lada de gunoi” a avocaturii, asa cum se spunea în jargonul acelor ani.

Citește mai departe: Germania i-a dat sansa unui timisorean sa practice avocatura cu succes

George ROCA: INTERVIU CU DR. CĂTĂLINA OANA CURCEANU – ORGANIZATOR AL CELUI DE AL XXXIX-LEA CONGRES AL ACADEMIEI ROMÂNO-AMERICANE

CURCEANU Catalina 2George ROCA: Vă mulţumesc pentru accepatarea acestui interviu. Ştiu că sunteţi foarte ocupată în această perioadă a anului (2015), când pe lângă munca dumneavoastră de cercetare vă ocupaţi şi de organizarea celui de al XXXIX Congres al Academiei Româno-Americane. Deorece aş dori să vă prezint mai în detaliu citiorior noştri v-aş ruga să ne relataţi pentru început câteva aspecte din viaţa dumneavoastră petrecută în România. Mă refer aici la copilărie, viaţa de familie, educaţie, bucurii, realizări şi desigur primele succese.

Cătălina Oana CURCEANU: M-am născut în frumoasa Transilvanie, mai precis la Braşov; părinţii mei s-au mutat însă la Sfântu Gheorghe (Covasna) când încă eram încă prea mică să-mi pot aduce aminte. Am avut o copilărie frumoasă, împreună cu cele două surori ale mele, Luminiţa şi Mona, înconjurată de dragostea părinţilor mei, Elena şi Aurel, şi a bunicii care ne-a crescut, Ana. În copilărie am studiat vioară, am făcut balet şi dansuri populare şi eram înscrisă la biblioteca oraşului pe care o frecventam cu mare pasiune.

Interesul meu pentru ştiinţa a luat naştere pe când aveam vreo 10 ani – când împreună cu tatăl meu ne uităm la stele şi încercam să le descifrăm misterul, căutând inclusiv... extratereştrii. Pasiunea aceasta nu m-a abandonat de atunci niciodată – ba dimpotrivă, s-a înteţit! Din acest motiv, împreună cu părinţii, am decis să-mi încerc soarta şi să merg să studiez la faimosul liceu de Matematică şi Fizică nr 4 de la Măgurele (Bucureşti). Acest liceu – lipit de facultatea de fizică – pregătea copii din toată ţara în domeniul ştiinţei – în special al matematicii şi fizicii. Aşa că m-am transferat la Măgurele când avea 14 ani – în căminul în care stăteau mulţi dintre elevi. O viaţă intensă – dificilă, dar şi frumoasă! O perioadă de timp în care am studiat mult şi cu pasiune, sub îndrumarea unor dascăli de excepţie (profesorul Păcuraru la matematică şi profesoara Ruşet la fizică au jucat un rol important în viaţa mea). În această perioadă, pe lângă studiul “ştiinţelor” citeam orice apucam – de la Joyce la Rebreanu, de la Garcia Marquez la Dostoievski. Ce ani frumoşi! Desigur, eram în „socialism” – cu părţile lui rele (îngrădirea libertăţii...) dar şi cu părţile lui bune (o şcoală excelentă la care aveau acces cei care doreau cu adevărat să studieze). Nu a fost uşor să mă desprind de casă la o vârstă aşa de fragedă – şi a fost şi mai greu pentru părinţi! Părinţi minunaţi – în mare parte ceea ce sunt astăzi este meritul lor. Mama mea, Elena, mă priveşte poate din cer, cu tata ne auzim zilnic – la 80 de ani a învăţat să utilizeze noile tehnologii şi devine pe zi ce trece tot mai interesat şi mai brav în a folosi modernele aparate. Surorile mele au venit şi ele să studieze la liceul de la Măgurele! La ora actuală, Luminiţa Costea, profesor de fizică, este actualul director al colegiului „Mihai Viteazul” din Sfântu Gheorghe, iar Mona Peride, director de Vânzări şi Marketing la IT SMART DISTRIBUTION. Am învăţat mereu foarte bine; mi-a plăcut să studiez – îmi place în continuare! Ceea ce mă caracterizează de mic copil este curiozitatea – pentru lume, pentru Univers: cine suntem, de unde venim şi încotro ne îndreptăm?

Citește mai departe: George ROCA:  INTERVIU CU DR. CĂTĂLINA OANA CURCEANU – ORGANIZATOR AL CELUI DE AL XXXIX-LEA...

E-COMMERCE CU LIVIU TALOI. CUM POȚI „VINDE” O POVESTE PENTRU A SALVA O VIAȚĂ

PozaSimplitatea, confortul și oferta extrem de variată aflată la doar câteva click-uri distanță sunt doar o parte dintre avantajele care au făcut din comerțul online o industrie de peste 1 miliard de euro anual. Aflat în continuă ascensiune, e-commerce-ul susține numeroase alte sectoare economice, pe care nu doar le-a salvat de criză, ci le-a adus profituri impresionante. Fie că vorbim de IT&C, turism sau modă, toate au fost propulsate în vânzări, iar acum și organizațiile non-profit îi adoptă principiile pentru a-și promova cauzele nobile. Un astfel de ONG este și Asociația „Salvează o inimă”, a cărei platformă de donații online este lăudată pentru eficiența și transparența puse în slujba celor care vor să ajute un om bolnav.
Despre comerțul electronic și despre cum pot fi salvate vieți cu ajutorul lui a vorbit Gabriel Tudor cu consultantul Liviu Taloi.

 

S-au obișnuit românii cu ideea de a face cumpărături pe internet? În urmă cu 5-6 ani, exista încă destulă reticență…
Lumea s-a obișnuit în sensul că dacă acum 5-6 ani se cumpărau cu preponderență pe online cărți, componente de IT&C, în acest moment cumpărăm pe net aproape orice: produse alimentare – chiar și fresh nu doar conservate-, miere de albine de la producătorii tradiționali, până la fashion, care este un sector ce avansează foarte mult. Nu știu dacă putem cumpăra nave spațiale, dar ideea este că putem cumpăra aproape orice tip de produs pe internet, chiar și în România. Sigur că în România există o gamă mai puțin variată de produse. Din această cauză mai sunt clienți care caută aceste produse și pe site-urile de e-commerce din străinătate.
Cât se cumpără din magazine și cât din spațiul virtual? Care este, în procente, raportul dintre comerțul clasic și cel electronic?
Raportul poate părea destul de nefavorabil mediului online pentru că, în acest moment, suntem la o pondere de 2-2,5% din comerțul tradițional, ceea ce înseamnă că avem foarte mult loc de a crește. În țările mai avansate din acest punct de vedere – cum ar fi Marea Britanie sau Statele Unite – se duce înspre 30, 40 sau chiar un pic mai mult de 40%. Cifra nu este foarte mică la noi, dar este mică comparativ cu comerțul tradițional. Dacă vorbim de produsele fizice, care se pot manevra – se numește retail online sau etail acest sector – cred că anul acesta sărim puțin peste 1 miliard de euro. Anul trecut am avut vreo 900 de milioane și dacă creștem și anul acesta cu vreo 25-30%, depășim puțin un miliard. Dacă ne uităm și la produsele care nu se livrează, nu sunt fizice, cum ar fi serviciile – și aici includ: turismul online, asigurările, plata facturilor, plata telecomunicațiilor – nici nu pot estima această cifră, este foarte mare!
A fost o creștere consistentă…

Citește mai departe: E-COMMERCE CU LIVIU TALOI. CUM POȚI „VINDE” O POVESTE PENTRU A SALVA O VIAȚĂ

Veronica IVANOV: 8 IUNIE 2015, NICOSIA: FESTIVALUL IEI (LA BLOUSE ROUMAINE)

CIPRU IUN2015 FESTIVALUL IEIRamona Filip: „Este responsabilitatea noastră să promovăm IA ROMÂNEASCĂ şi o să transmitem generaţiei viitoare”

FESTIVALUL IEI la Nicosia a fost unul dintre cele mai aşteptate evenimente ale anului. El marchează 55 de ani de relaţii diplomatice Cipru - România şi 20 de ani de existenţă a Alianţei Românilor din Cipru. Cristian Voicu, Ministru Consilier la Ambasada României la Nicosia a fost invitat să rostească un mic discurs la deschiderea Festivalului.

Cristian Voicu: „Comunitatea română din Cipru este una dintre cele mai dinamice şi solide comunităţi, arătând unitatea românilor de pretutindeni. Romanian Blouse Festival / FESTIVALUL IA ROMÂNEASCĂ doreşte să prezinte publicului din Cipru tradiţiile româneşti, comunitatea românească de aici contribuind totodată la dezvoltarea socială şi economică a insulei. Alianţa Românilor din Cipru a dovedit încă o dată că în ciuda crizei economice există resurse pentru organizarea unui astfel de eveniment, care este în beneficiul cultural al celor două comunităţi. Vă mulţumesc sincer pentru că vă aflaţi în această seară alături de noi!”

Prezentatoarea serii, Mihaela Stoica a invitat pe scenă pe doamna Christina Christodoulou Todea, Preşedinta Alianţei şi Directoarea Şcolii Româneşti din Cipru.

Christina Christodoulou: „Bună seara şi bine aţi venit la primul nostru Festival al IEI la Nicosia. Vrem să sărbătorim în această seară, alături de voi, cei 20 de ani de când ne-am înfiinţat ca Alianţă. Toate activităţile noastre au urmărit două scopuri. În primul rând am dorit să arătăm tradiţiile şi spiritualitatea românească societăţii cipriote, pentru a ne înţelege astflel mai bine şi a ne simţi că suntem demni de încrederea pe care ne-o acordă. Un al doilea scop este să ne întări moral, de a ne simţi rădăcinile vii şi vibrante, de a nu ne pierde identitatea românească... să simţim că aici, acum, în Sala Kastelliotissa din Nicosia pulsează inima României. În această expoziţie toate exponatele aparţin comunităţii româneşti din Cipru şi celelalte lucrări minunate sunt picturile copiilor noştri de la şcoală românească.

Acest Festival este de fapt un eveniment internaţional pentru că în alte ţări este deja la a II-a ediţie. Anul acesta, la Washington DC, în faţa statuii lui Lincoln va fi un festival foarte mare (între 20 -24 iunie) ... unde fiecare participant va purta IA ROMÂNEASCĂ / The Romanian Blouse. Sper ca anul viitor, la a II-a ediţie din Nicosia, toţi participanţii o vor purta.

Citește mai departe: Veronica IVANOV:  8 IUNIE 2015, NICOSIA:  FESTIVALUL IEI (LA BLOUSE ROUMAINE)

George ROCA: DIALOG FLUVIU CU „BĂTRÂNUL SCRIITOR” CORNELIU LEU

LEU Corneliu 1932 2015 wbGeorge ROCA: Distinse domn Corneliu Leu, vă ştiu de foarte mulţi ani ca scriitor, editor, promotor cultural, critic literar, analist politic, realizator şi producător de film... încă de pe vremea dinainte de 1989, când eraţi directorul Casei de Filme Nr. 4 şi scriaţi romane istorice. După câţiva ani de la această dată, eu i-am numit „mai dormanţi”, v-aţi facut reapariţia vertiginos şi plin de har şi dar pe scena scrisului românesc.

Corneliu LEU: Vreau, nu vreau, trebuie să corectez titlul Domniei Tale. Din păcate, astăzi sunt „bătrânul scriitor”. Şi chiar aş vrea să ne concentrăm privirea pe acest aspect fără să fiu flatat cu alte atribute. Mă consider un profesionist al scrisului şi mă concentrez pe beletristică şi publicistică. Că le fac pe hârtie, că le fac pe peliculă, că le fac prin viu grai convocând adunări, dezbateri publice, alte acţiuni culturale, că o fac, iată, în ultima vreme pe internet, astea sunt modalităţi de exprimare, dar nu depăşiri ale domeniului meu. Dacă, din ele rezultă idei care fac paleta mai largă, cu atât mai bine. Dar nu înseamnă că mi-aş permite să încalc meritele altor profesii şi calificarea celor care s-au străduit, ca şi mine, să cultive cum trebuie domeniul lor. Celelate lucruri despre care vorbim: editor sau redactor, sau producător de filme, de emisiuni tv., de spectacole, de iniţiative culturale publice (pentru că şi acolo tot „producător” trebuie să fii, adică să produci ceva dacă eşti om de iniţiativă, si nu sa controlezi doar, cum fac, din păcate, funcţionarii publici) constituie numai profesii de rezervă, pe care le-am învăţat cinstit cu aspectele lor manageriale şi de competenţă artistică în domeniu, tocmai pentru a mi-o putea practica mai bine pe cea ce o consider unica importantă. Este, de fapt, vorba de a şti să investeşti tu, sau să administrezi banii altora în scop cultural; să vii cu iniţiativa care este ca şi talentul: o ai sau n-o ai. Comunismul ar fi vrut mai mult să n-o avem, ca să ne lăsăm conduşi. Tocmai de asta, noi trebuie să ne învăţăm să o avem. Dar chiar şi in iniţiative secundare, pornite cu scopul de a ne netezi calea spre cea principală, trebuie să abordăm lucrurile numai şi numai profesionist. Cu cât faci mai bine şi mai exact aceste lucruri întemeiate pe profesie, cu atât stabileşti o bază mai temeinică pentru actul de cultură şi de creaţie spre care aspiri.

George ROCA: Da, să trăiţi... aşa voi face! Voi modifica titlul, adăugând singtama „bătrânul scriitor” dorită de dumneavoastră, dar numai după ce vom termina definitiv acest dialog! Oare îl vom termina vreodată? Sunt atâtea materiale de prelucrat, atât de multe de spus despre activitatea dumneavoastră! Şi... „Tempus Fugit”! Revenind la răspunsul anterior pot să „declar” că sunteţi un „multilateral”... un om bun la toate cele!

Citește mai departe: George ROCA:  DIALOG FLUVIU  CU „BĂTRÂNUL SCRIITOR” CORNELIU LEU

Interviu inedit cu Mircea Cotul, doctorul care salveaza inimi

dr. mircea cotulPeste o mie de copii se nasc în fiecare an cu inima bolnavă. Diagnosticați la timp, micuții pot primi o nouă șansă la viață într-unul din puținele centre medicale din România unde se tratează aceste malformații pediatrice. La Spitalul Monza din București, o echipă de profesioniști cu o vastă experiență operează de la defecte minore până la anomalii complicate.
Detalii despre afecțiunile inimii, dar și motivul pentru care există puțini medici care le pot trata aflăm din interviul realizat de Gabriel Tudor cu șeful Secției de Chirurgie cardiovasculară pediatrică, doctorul Mircea Cotul.

Gabriel Tudor (Asociația “Salvează o inimă”): Sunteți chirurg de 25 de ani. Cum ați ales această latură a meseriei? De ce partea pediatrică?
Dr. Mircea Cotul (Spitalul Monza din București): Este și o tradiție în familie. Tatăl meu a fost profesor universitar la Universitatea din Cluj. A fost o provocare, în urmă cu aproape 20 de ani, când s-a ivit ocazia unui program complex de specializare în străinătate, pe durata unui an, care la sfârșit oferea posibilitatea de a obține un masterat în această latură a chirurgiei cardiace care, în țara noastră, este oarecum inclusă în aceeași specialitate cu cea a adultului. Cu alte cuvinte, nu există o supraspecializare în chirurgie cardiacă pediatrică. Astfel, a fost nevoie să urmez acest program de pregătire în străinătate, iar ulterior, întorcându-mă în țară, am continuat activitatea la Institutul Inimii din Cluj, sub îndrumarea și conducerea Profesorului Doctor Mircea Bârsan. De-a lungul timpului a devenit o pasiune și o provocare, cu atât mai mult cu cât colegii care lucrează în acest domeniu sunt foarte puțini în țară. Rămâne în continuare o specialitate deficitară, deși numărul de cazuri este în creștere și, din păcate, există prea puține centre cu experiență.

De ce există această lipsă? Să fie doar dificultatea meseriei sau mai sunt și alte motive?
Pe de o parte este și dificultatea profesiunii. Trebuie începută la o vârstă tânără ca să poți parcurge în timp de aproximativ 7-10 ani curba de învățare, de dobândire a experienței și, ulterior, să fii capabil să abordezi întreaga patologie cardiacă congenitală.

Cât de scump este acest parcurs pentru un tânăr student la medicină?
Poate fi destul de costisitor. Ar fi de luat în considerare începerea pregătirii într-un centru cu experiență. Acum, după 20 de ani, există cel puțin trei spitale în țară care ar putea oferi baza didactică necesară colegilor tineri pentru instruire. Cu mult timp în urmă, această oportunitate a lipsit și, din păcate, a trebuit să aleg varianta specializării în străinătate, iar acest parcurs a fost susținut personal și pot să vă spun că nu a fost deloc unul simplu.

Citește mai departe: Interviu inedit cu Mircea Cotul, doctorul care salveaza inimi

Stefan Mindea, doctorul scolit in SUA pentru a salva Romania

dr stefan mindeaSătui de salariile mici, de condițiile de lucru, dar și de un sistem mereu bolnav, mii de medici părăsesc România în fiecare an. Au renunțat să mai creadă într-un viitor aici, iar unii își fac bagajele încă din perioada rezidențiatului.
Într-un astfel de context, doctorul neurochirurg Ștefan Mindea a ales să se întoarcă în țară împreună cu familia, după mai bine de trei decenii petrecute în Statele Unite. Avea puțin peste 4 ani când a plecat din țară împreună cu părinții, iar la aproape 40 de ani se poate lăuda cu o carieră de succes la Stanford și cu un loc în topul celor mai buni 5 chirurgi ai spitalului american. A lăsat confortul și toate beneficiile în urmă pentru pacienții români cu care, spune el, are o legătură specială.
Astăzi, Ștefan Mindea operează la cele mai înalte standarde în București și Constanța și se pregătește să devină și doctor de suflete. Neurochirurgul slujește ca diacon la biserica „Nașterea Maicii Domnului” din Constanța, iar după ce va absolvi studiile Facultății de Teologie, va deveni preot.

Gabriel Tudor (Asociația “Salvează o inimă”): Sunteți cunoscut pentru performanțele remarcabile în domeniul neurochirurgiei. Ați fost la Stanford mai bine de trei decenii, unde ați înființat și secția de operații minim-invazive. Vă numărați printre primii cinci cei mai buni chirurgi de acolo. Aveați practic o viață împlinită, trăiați „visul american”. Ce v-a determinat totuși să lăsați „țara tuturor posibilităților” pentru România, de unde – știm foarte bine – tot mai mulți medici aleg să plece?

Citește mai departe: Stefan Mindea, doctorul scolit in SUA pentru a salva Romania

Web Analytics