Veronica IVANOV: INTERVIU CU DR CHIRURG OFTALMOLOG ADRIANA SPASTRI

SPASTRI Adriana Dr wbVeronica IVANOV: Vă mulţumesc că aţi acceptat să oferiţi un interviu ziarului nostru. Aş dori să ne spuneţi cum au fost începuturile carierei de doctor… cum l-aţi cunoscut pe soţul dumneavostră, Petros Spastris.

Dr. Adriana SPASTRI: Am fost colegi de facultate din prima zi, la Facultatea de Medicină din Cluj. Eu sunt din Piteşti şi am dat examen la facultatea de medicină din Cluj pentru că aşa m-a indrumat mama, care era asistentă de obstretică şi ginecologie la Piteşti, oraşul unde m-am născut, am copilărit şi am trăit, până am intrat la facultate. Mama a considerat că Facultatea de Medicină din Cluj este cea mai bună şi eu trebuie să merg acolo. Deşi nu aveam nicio rudă, nicio cunoştinţă sau prietenă la Cluj, acolo m-am dus. Mai am o soră, cu vreo 10 ani mai mică. Nimeni din familia mea nu a terminat medicina, deşi eu sunt a patra generaţie de intelectuali din familie. În prima zi de facultate, la Cluj, s-a întâmplat să fiu cu soţul meu în aceeaşi grupă, în aceeaşi serie… făceam cursurile şi laboratoarele împreună. El a venit cu un an mai devreme, a făcut cursul pregătitor de limba română, tot la Cluj. Şi el a venit la Cluj pentru că aşa i s-a zis din Cipru, că este cea mai bună facultate de medicină din România şi a vrut să vină în România, pentru că i s-a spus că este limba latină şi că este apropiată de franceză, italiană şi o să-i fie uşor să o înveţe… Am fost colegi din prima zi şi buni prieteni până la sfârşitul anului doi. Îl admiram pentru că era foarte silitor, învăţa extraordinar de mult, ştia totul pe dinafară… La cursuri eram împreună... am stat în acelaşi complex de cămine, dar fiecare la alt cămin; erau căminele separate… de fete şi de băieţi, şi de studenţi străini şi studenţi români. Am făcut facultatea între anii ’78 - ‘84. După doi ani am avut o relaţie şi ne-am hotărât să ne căsătorim, deşi era destul de dificil. Am făcut o cerere la Marea Adunare Naţională şi la preşedinte şi după un an de zile ne-au aprobat. A existat şi reacţia părinţilor, a rudelor… eu am cerut de mai multe ori să vin să vizitez Ciprul dar nu mi-au aprobat. Ca să poţi să pleci trebuia să faci o cerere… să-ţi dea dreptul să vii, să garanteze cineva pentru tine că îţi plăteşte casă, masă, asigurare; făceau părinţii lui, dar nu mi-au aprobat niciodată. Realitatea este că nu am insistat nici eu foarte mult.

Citește mai departe: Veronica IVANOV:  INTERVIU CU DR CHIRURG OFTALMOLOG  ADRIANA SPASTRI

Cristina OPREA: INTERVIU CU PIANISTUL DE EXCEPŢIE - MIHAI DIACONESCU

Murnau Klassik 2În seara zilei de 23 decembrie la ora 18 pe scena Filarmonicii „Oltenia” din Craiova am avut plăcerea să îl reîntîlnesc pe pianistul Mihai Diaconescu într-un recital de excepţie, care a făcut o sală să vibreze şi să îţi deschidă porţile sufletelor spre Marea Muzică. Concertul a fost oferit cu scop caritabil de către Clubul Lions Craiova, fondurile fiind destinate copiilor cu probleme de vedere din judeţul Dolj şi se numeşte „Ochi sănătoşi, copii voioşi!”.

Cristina OPREA: Dragă Mihai, ne revedem după o bună perioadă de timp. Atunci când eu deschideam uşa Clubului Lions din Craiova, pentru a deveni membră, era tot la un concert de al tău, susţinut în Sala de Concerte a Liceului de Artă „Marin Sorescu” din Craiova, acum câţiva ani în urmă. Sincer, fiind o fostă elevă a acestei instituţii am participat la numeroase concerte susţinute de elevi, colegi sau prieteni. Dar atunci când te-am auzit, am spus în sinea mea „uite un virtuos”. Ce simţi tu, atunci când oferi aceste concerte?

Mihai DIACONESCU: Dragă Cristina, mă bucur foarte mult că ne revedem. Iţi mărturisesc că mă surprinde foarte plăcut să ştiu că legătura ta cu Clubul Lions a luat naştere tot în cadrul unui concert caritabil. Oferirea acestor concerte este o bucurie dublă pentru mine; mă bucur de muzică, de actul artisitic şi în egală măsură de oportunitatea pe care o am de a dărui, este un mare privilegiu.

Cristina OPREA: Tu eşti format la clasa de pian din Liceul ,,Marin Sorescu” din Craiova, dar ai absolvit Academia de Muzică ,,Gheorghe Dima” din Cluj. Interesant faptul că demersul studiilor noastre sunt identice, numai că eu am plecat pe drumul artelor vizuale, la Academia de Arte ,,Ioan Andreescu” din Cluj, azi U.A.D. Ce ţi-a oferit şcoala clujeană? Cum au fost apoi demersurile tale artistice?

Citește mai departe: Cristina OPREA:  INTERVIU CU PIANISTUL DE EXCEPŢIE - MIHAI DIACONESCU

Daniela GÎFU: INTERVIU CU DOMNUL VICTOR ROŞCA - INGINER, SCRIITOR ŞI PUBLICIST

ROSCA VictorO VIAŢĂ DE LUPTĂ, SUFERINŢĂ ŞI SPERANŢĂ

Întotdeauna am căutat cuvântul românilor din diaspora. În Montreal, de pildă, am găsit români exemplar integraţi, care se implică constant, şi adesea benevol, în cultivarea valorilor spirituale româneşti. Dornici să le spună despre experienţa trăită celor rămaşi Acasă. Sau să le dea acestora din urmă posibilitatea de a le împărtăşi celor plecaţi întâmplări de Acasă. Aşa l-am descoperit pe domnul Victor Roşca, în anul 2006, în paginile revistei „Candela de Montreal””. O revistă născută din dragoste de neam şi limbă. Am primit-o, sub formă tipărită, de la un prieten comun, poetul George Filip, şi el trăitor în Montreal. Apoi aveam să regăsesc „„Candela de Montreal”” şi în mediul virtual, devenind o cititoare fidelă a acesteia. Începusem să public fel de fel de texte (eseuri, proză scurtă, articole tematice), când, la un moment dat, domnul Roşca avea să-mi propună, trei ani mai târziu, să am o rubrică permanentă în filele revistei domniei sale. Aflase de preocupările mele legate de discursul politic. În mod natural, rubrica avea să se numească „Filozofia discursului politic”. Aşa s-a născut o nouă prietenie literară. Deşi 2015 a fost un an foarte încercat pentru dl. Victor Roşca, care şi-a pierdut soţia după o lungă suferinţă, când a venit în România, vremurile s-au dovedit potrivnice unei întâlniri faţă-n faţă. Ne-a rămas însă Skype-ul. Povestim, ne consultăm şi ne împărtăşim părerile. Despre viaţa unui Om-istorie, cum îmi place să-l numesc, stabilit de aproape 30 de ani în Montreal, voi incerca să relatez în rândurile care urmează.
----------------------------

Daniela GÎFU: Ce anume a răbufnit în dumneavoastră atunci când v-aţi decis atât de îndârjit să vă abadonaţi ţara?

Victor ROŞCA: Am părăsit România în 1988 pentru că atunci mi s-a oferit ocazia. Când am plecat îmi era lehamite de regimul care, din 1948, timp de 40 de ani, în fiecare zi m-a făcut să simt sabia lui Damocles deasupra capului meu, 6 ani în închisori, unde am cunoscut regimul de înfometare şi munca forţată din lagărele de muncă din Balta Brăilei; 2 ani am trăit sub teroarea domiciliului obligatoriu. Şi mai grav, în martie 1952, după eliberarea din prima detenţie, executată în închisoarea elevilor din Târgşor, pentru că am refuzat să colaborez cu Securitatea şi să devin informator, mi s-a înscenat un accident, cu intenţia de a mă ucide. Un camion Skoda de 5 tone m-a acroşat din rândul tinerilor de pe corso, în oraşul Făgăraş, şi a trecut cu roţile din spate peste mine. Rezultatul? 5 fracturi de bazin şi o hemoragie internă. Ca urmare, doi ani am fost paralizat. Eu n-am abandonat ţara de dorul aventurii sau pentru că nu o iubeam. Eu am plecat din România din cauza suferinţelor fizice şi psihice la care m-au supus conducătorii ei din acele timpuri.

Daniela GÎFU: Povestiţi-ne calvarul prin care aţi trecut până când aţi reuşit să părăsiţi „raiul” comunist.

Citește mai departe: Daniela GÎFU:  INTERVIU CU DOMNUL  VICTOR ROŞCA - INGINER, SCRIITOR ŞI PUBLICIST

Paul POLIDOR: INTERVIU CU ACTRIŢA CRISTINA DELEANU LA ANIVERSAREA CELOR 75 DE ANI DE VIAŢĂ

DELEANU CristinaReper: „Viaţa seamănă cu teatru! În ea adesea, oamenii cei mai răi ocupă cele mai bune locuri” (Pitagora)

Preambul: Gestul lui Paul Polidor – nume sub care se remarcă o fundaţie inter-culturală serioasă şi cu o densă activitate de aproape 20 ani – de a mă invita să-mi dezvălui viaţa artistică, dar şi personală în paginile revistei sale, dedicată personalităţilor, este, oarecum, normal. În afara faptului concret care-l motivează, şi anume colaborarea noastră veche, sub diferite forme şi în variate locuri de manifestare, cred, sper, că Polidor nu face în ceea ce mă priveşte doar un gest de curtoazie, ci – în măsura în care o lungă perioadă din viaţa mea au fost demonstrate – Polidor acceptă şi remarcă meritele unui om care, o dată cu trecerea timpului, nu şi-a lăsat menirea la voia întâmplării, ci a continuat să devină, din toate punctele de vedere, un profesionist, dar şi un om normal şi, poate, şi un model în viaţă. (Cristina Deleanu)
-----------------------------------------

Paul POLIDOR: Stimată Cristina Deleanu, cum consideraţi iniţiativa publicaţiilor Fundaţiei „Paul Polidor” pentru UNESCO de a vă promova ideile şi concepţia despre lume, alături de interviurile, editate de noi, cu personalităţi precum vedeta tv Marina Almăşan, analistul de politică externă Corneliu Vlad, actorii Eugen Cristea şi Tudorel Filimon, fostul ministru al turismului Dan-Matei Agathon, foştii miniştri de externe ai României, Mihai Răzvan Ungureanu şi Adrian Severin, istoricul Ioan Scurtu, Preşedintele Clubului de la Roma pentru Europa, Călin Georgescu, într-un moment în care generaţia Facebook a ieşit în stradă pentru a da jos guvernul, iar Dumneavoastră, în opinia mea, începeţi o nouă tinereţe spirituală la împlinirea frumoasei vârste de TREI SFERTURI DE VEAC?

Cristina DELEANU: Da! Găsesc de cuviinţă. Iar faptul că m-ai ales şi pe mine alături de ceilalţi, lucru pentru care îţi mulţumesc, înseamnă, cum spuneam mai sus, o oarecare recunoaştere a strădaniilor mele de o viaţă de a demonstra că puterea unui om în a-şi menţine coloana vertebrală dreaptă pe parcursul a 53 de ani de carieră este reală şi depinde numai de el. De ce nu e simplu? Deoarece tentaţiile sunt multe şi poţi cădea uşor în ispita de a face oarece compromisuri pentru a-ţi fi (aparent) mai bine şi de a uita că frumuseţea sufletească, legea morală şi a bunei cuviinţe sunt acele elemente din care se confecţionează învelişul unui caracter. Înţeleg că această invitaţie şi dedicaţie este prilejuită de cei 75 de ani pe care îi număr. Grea numărătoare! Dar să ştii că sunt foarte mândră că i-am numărat, că i-am împlinit, bătrâneţea (din buletin) fiind un dar de invidiat. Până la un punct. Eu am reuşit să-i trăiesc, cred, sper, frumos. Îţi alătur o poză de foarte copil. Copil scăpat de bombardamentul unui război – nedrept ca orice război – care i-a ucis tatăl la câţiva metri distanţă, dar pentru care Dumnezeu a avut alt plan, salvându-l împreună cu mama lui...

Citește mai departe: Paul POLIDOR:  INTERVIU CU ACTRIŢA CRISTINA DELEANU LA ANIVERSAREA CELOR 75 DE ANI DE VIAŢĂ 

George ROCA INTERVIU CU DOMNUL MIRCEA BĂDULESCU, UN ANTRENOR DE ELITĂ AL GIMNASTICII ARTISTICE ROMÂNEŞTI ŞI AMERICANE

BM ZILE DE GLORIE wbGimanstica artistică m-a atras întotdeauna. Când am intrat la liceu, în clasa a opta fiind, m-am înscris la „gimnastică”. Aveam un profesor de sport care ne-a făcut să o îndrăgim. Numele lui era Francisc Reti. De trei ori pe săptămână, dupămasa, ţinea ore de gimnastica extra-curiculum. M-am înscris şi eu... Cu toate că în aceea perioadă cochetam cu înotul şi cu polo-ul pe apă, gimnastica lui Reti bacsi mi-a prins bine toată viaţa... M-a învăţat mlădiere, sărituri, balans, coordonare, şi mai ales cum să mă mişc în mediul înconjurător. După vreo câteva luni m-am lăsat... Nu eram croit pentru gimnastica de performanţă. Punct! M-am „dus” la atletism, apoi la înot, polo pe apă... haltere. Din fiecare sport câte puţin. Totuşi gimnastica mi-a rămas la suflet. Am îndrăgit-o, am apreciat-o, admirat-o, adorat-o... chiar. Ajuns la Bucureşti – pe la sfârşitul anilor ’60 - primii mei cunoscuţi - şi mai târziu majoritatea şi prieteni - au fost gimnaştii de performanţă ale acelor vremuri: George (Titi) Păunescu, regretatul Mircea Gheorghiu, Petre Mihăiuc, Ştefan Csaba Gal, Adrian Stoica, Nicolae Oprescu şi puţin mai târziu Dan Grecu. La fete, straluceau, Elena Ceampelea şi Alina Goreac.

George Păunescu îmi devenise cel mai bun prieten a acelor vremuri. Eram nedespărţiţi. Am locuit o perioadă impreună pe la Piaţa Rahovei, într-o garsonieră minusculă dată de Clubul Dinamo. El m-a introdus in atmosfera gimnasticii de performanţă... Tot el mi i-a prezentat pe colegii lui, membrii ai lotului naţional. Şi astfel am ajuns în preajma lor ori de câte ori aveam ocazia, în sala de antrenament, la competiţii, pe stradă, la distracţii, şi din când în când chiar şi la cucerirea balerinelor de la Opera Română sau de la Teatrul Tănase. Ce mai, eram prietenul gimnaştilor şi eram mândru de asta! Am inceput să le cunosc şi antrenorii - nişte oameni severi la antrenamente, dar calzi şi prietenoşi după program - cu care pe parcursul timpului am avut chiar relaţii amicale: Mircea Bădulescu, George Condovici şi Costache Gheorghiu.

Gimnastica română la începutul deceniului şapte al secolului douăzeci era tot la loc de frunte, dar nu chiar aşa de sus precum a ridicat-o Nadia Comăneci. Îmi aduc aminte de începuturile Nadiei în Bucureşti. O fetiţă mititica, tunsă scurt, cu nişte ochi inteligenţi. Într-o zi, Păunescu mi-a spus: „Hai cu mine la sală - la Complexul 23 August - să vezi minunea-minunilor! E o fetiţă din Oneşti despre care îti garantez că v-a ajunge o mare campioană!” M-am dus, de curiozitate, şi am rămas uimit! Nadia făcea tumbe, exerciţii la bârnă, bară şi sol de parcă avea aripi, sfidând legea gravitaţiei...

Prietenii mei, gimnaştii de elită a acelor vremuri, s-au retras rând pe rând din activitatea competiţională. Antrenorii lor au instruit noi tineri talentaţi... Gimnastica română devenise o „activitate remarcabilă a sportului românesc”, recunoscută ca cea mai bună din lume. Numele Nadiei Comăneci şi a lui Dan Grecu era pe buzele tuturor... în cele mai indepartate colţuri ale mapamondului. Începuse să ştie lumea de noi românii, de România, la superlativ!

Apoi au venit vremuri grele... Ne-am risipit cu toţii prin lume. Eu am ajuns în Australia, Bădulescu, Gheorghiu şi Mihăiuc în Statele Unite, Condovici în Germania, Păunescu în Italia, doar Ciobi Gal, Dănuţ Grecu şi Adi Stoica au rămas acasă ocupându-se în continuare cu succes de bunul mers al gimnasticii române. Mircea Gheorghiu şi soţia sa Rodica au murit la cutemurul din ’77, în braţele lui George Păunescu şi ale mele, după ce i-am dezgropat - în curtea unei case de pe strada Mendeleev - de sub cărămizile căzute peste ei în urma prăbuşirii unui calcan al unui bloc adiacent. Tristă secvenţă a vieţii...

Anii au trecut în grabă. Zece, douăzeci, treizeci chiar.... Legăturile şi corespondenţa cu ei s-au mai rărit. Apoi au fost parţial reînodate la olimpiada de la Sydney din 2000, unde am reprezentat Comitetul Organizatoric (SOCOG) pentru Lotul Olimpic Român. Dintre prietenii de altădată au fost prezenţi doar: Mircea Bădulescu, Ştefan Gal, Dan Grecu si Adrian Stoica. Marea întâlnire a sosit însă după câţiva ani. În septembrie 2006 am participat la festivităţile de sărbătorire a Centenarului Gimnasticii Româneşti de la Sala Polivalentă din Bucureşti. Atunci m-am revăzut cu de mulţi dintre gimnaşti! Le-am întâlnit pe acolo pe doamnele Elena Leuştean şi Maria Simionescu, pe domnul Nicolae Vieru, pe Dănuţ Grecu, pe Maria Olaru, Nadia Comăneci, Teodora Ungureanu, Mircea Bădulescu, Ştefan Gal, George Condovici, Liviu Mazilu, Andreea Răducanu, Marius Urzică, Marian Drăgulescu şi pe mulţi alţii. Am povestit, am umplut golurile absenţelor create de timp, am schimbat adrese, numere de telefon şi am reînodat legăturile. Acum, graţie, internetului se poate comunica mai uşor... Sunt în corespondeţă cu mulţi dintre ei. Aşa am ajuns să-mi împărtăşesc amintirile, sentimentele şi ideile şi cu domnul Mircea Bădulescu, acel antrenor de elită, cunoscut în urmă cu patruzeci de ani în sala de gimnastică a Centrul 23 August din Bucureşti. Mircea Bădulescu, cel îndrăgostit de gimnastică şi în prezent. Mircea Bădulescu neobosit... antrenor de elită a Statelor Unite ale Americii!

George ROCA: Dragă Mircea, încep prin a-ţi mulţumi pentru privilegiul de a-mi acorda acest interviu. Tu locuieşti în America, eu în Australia, ne-am cunoscut în România! Ce mică ni se pare lumea! Ce uşoară comunicarea pe net! Te-aş ruga să îmi descrii începuturile tale ca om, ca sportiv şi ca antrenor.

Mircea BĂDULESCU: M-am născut în Bucureşti la 28 iulie 1936 într-o familie bogată. Tatăl meu a fost latifundiar posedând o proprietate pe 1/2 bloc (în versiunea americană) de strada. În 1950 toată averea a fost naţionalizată, incluzând „Vila Mircea 1936”, şi trecută în patrimoniul statului. A urmat o perioadă foarte grea, cel de-al II-lea Război Mondial şi decesul tatălui meu. În urma naţionalizării, am locuit într-o cameră cu mama şi bunica, impărţind celelate utilităţi cu alţi chiriaşi. Şcoala elementară am urmat-o la „Sfântul Andrei”, o şcoală particulară. Acolo am studiat în limba germană, iar din clasa a III-a am trecut la limba franceză. Clasa a şasea şi a şaptea am făcut-o la Şcoala Elementară Nr. 24 din Bucureşti. La liceu m-am înscris la Şincai, lângă actuala Sală Polivalentă. Acolo am învăţat „noi” limbi străine: rusa care era obligatorie şi puţină engleză.

George ROCA: Când ai început să cochetezi cu gimnastica?

Mircea BĂDULESCU: Faptul care m-a determinat să aleg gimnastica a fost influenţat de noroc! Înainte de-a mă naşte, tatăl meu călătorise foarte mult prin lume... Printre altele fusese şi la Mormântul Sfânt din Ierusalim de unde a adus un eşantion de aghiasmă ce a fost pusă în cazanul meu la botez! Deci eram stropit cu „noroc”! Mai târziu - când am „crescut un pic” - după lungi discuţii cu tata, am decis ce anume sport să-mi aleg! Până atunci făcusem de toate: atletism, ciclism, jocuri cu mingea... După o analiză profundă mi-am dat seama că nu am nicio şansă de a ajunge la vreo echipă naţională cu niciunul din aceste sporturi aşa că am optat pentru gimnastica. Legat de această disciplină, pot declara cu mâna pe inimă că nu am greşit alegerea, întrucât gimnastica m-a ajutat să realizez tot ce se putea şi tot ce mi-am propus în viaţă! De aceea consider că m-am născut cu noroc!

Citește mai departe: George ROCA  INTERVIU CU DOMNUL MIRCEA BĂDULESCU,  UN ANTRENOR  DE ELITĂ AL GIMNASTICII ARTISTICE...

Roni CĂCIULARU: DACĂ N-AŞ FI CARICATURIST... Convorbire cu artistul plastic român, de renume internaţional, Constantin Ciosu

CIOSU XCaricaturist, artist plastic de o deosebită forţă şi valoare. Îl cunoaştem şi din paginile fostei reviste israeliene (de excelenţă!) „Minimum”, a regretatului Al. Mirodan. A apărut şi-n alte publicaţii de prestigiu, internaţionale: „Punch” (Marea Britanie), „Pardon”, „Euelenspiegel” (Germania), „Plante” (Cuba), „Cartoon&Caricature” (Iran), „Euro Jeux&Gag” (Franta) şi încă multe altele. Membru în jurii internaţionale. A primit peste 100 de premii internaţionale. Profesor de desen (absolvent al Institutului „Ion Andreescu” din Cluj). Are 77 de ani şi e băcăuan mereu! A primit, nu de multă vreme, MENŢIUNEA SPECIALĂ A COMISIEI UNESCO pentru ISRAEL, în cadrul Festivalului organizat de Primăria municipiului Haifa, cu sprijinul amintitei Comisii, Ministerul Educaţiei din Israel, Asociaţia Caricaturiştilor „Pencom”, Asociaţia Pictorilor şi Sculptorilor din Israel, Asociaţia Ziariştilor din Haifa şi Nordul Israelului, „Cartonium” – Clubul Internaţional al Caricaturiştilor.

Constantin CIOSU: ... Din principiu, doar ştiţi, nu dau interviuri. Asta ar contrazice modestia mea, structura mea intimă. Eu mă exprim mult mai bine prin desene, nu prin cuvinte. Nu mi se potriveşte. Cum însă pe noi ne leagă o tinereţe şi o apreciere reciprocă de-o viaţă, fac un efort, răspund, dacă mă-ntrebaţi.

Roni CĂCIULARU: Mulţumesc! Desigur, multă lume ştie azi că sunteţi „un vârf” al artei plastice în domeniul caricaturii rafinate, distilate, inteligente (şi superioare celei gazetăreşti, pe care, însă, n-o neglijaţi). În succintul preambul de prezentare de mai sus, n-am reuşit, desigur, să redau farmecul, savoarea şi strălucirea desenelor dumneavoastră. Premiile, alegerea în jurii internaţionale, solicitările presei, culegerile de desene, toate confirmă valoarea talentului numit Constantin Ciosu. Când însă stai în faţă cu unul din pamfletele plastice, sau cu un desen cu tâlc filozofic, aureolat de un umor subţire şi relevant, având aceeaşi semnătură, poţi simţi plăcerea adevărată a contactului cu Arta adevărată. Vi se cuvine, deci, domnule Ciosu o anume formulă adresativă, şi-mi acord cinstea de a v-o fi adresat eu, cel dintâi, în scris: „Maestre”! După cum, tot eu am fost singurul care, cândva, de mult, v-am solicitat să colaboraţi cu mine, pentru ziarul şi secţia unde lucram, în Bacăul vechi şi minunat. (Minunat, căci era parte din tinereţea noastră!). De atunci a trecut, cum să zic?, o viaţă. Intre timp, maestre Ciosu, v-aţi definitivat ca artist şi, totodată, ca om, cu un anumit fel de a fi. Deci, iată că vă întreb: ce fel de om sunteţi?

Citește mai departe: Roni CĂCIULARU: DACĂ   N-AŞ   FI CARICATURIST... Convorbire cu artistul plastic  român, de renume...

Paul POLIDOR : INTERVIU CU ISTORICUL IOAN SCURTU LA ANIVERSAREA CELOR 75 DE ANI DE VIAŢĂ

SCURTIU Ioan wbPaul POLIDOR: Stimate domnule Profesor IOAN SCURTU, cum consideraţi iniţiativa publicaţiilor Fundaţiei „Paul Polidor” pentru UNESCO de a vă promova ideile şi concepţia despre istorie, despre lume, alături de interviurile, editate de noi, cu personalităţi precum vedeta tv Marina Almăşan, analistul de politică externă Corneliu Vlad, actorii Eugen Cristea şi Tudorel Filimon, fostul ministru al turismului Dan-Matei Agathon, foştii miniştri de externe ai României, Mihai Răzvan Ungureanu şi Adrian Severin, cu Preşedintele Clubului de la Roma pentru Europa, Călin Georgescu, într-un moment în care „Generaţia Facebook” a ieşit în stradă pentru a da jos guvernul, iar Dumneavoastră, în opinia mea, începeţi o nouă tinereţe spirituală la împlinirea frumoasei vârste de TREI SFERTURI DE VEAC, în pragul Zilei Naţionale a României, ocazie cu care permiteţi-ne să vă urăm sănătate şi tradiţionalul „La mulţi ani”?

Ioan SCURTU: Apreciez că iniţiativa Fundaţiei „Paul Polidor” pentru UNESCO de a promova ideile despre istorie şi concepţia despre lume este excelentă. Schimbul de opinii este întotdeauna instructiv şi benefic. Mulţumesc pentru urare. Cât despre „o nouă tinereţe spirituală”, rămâne de demonstrat.

Paul POLIDOR: Pot spune că analiza istoriei a devenit parte integrantă a fiinţei mele datorită unor dascăli precum Dvs. sau istoricul Alesandru Duţu, de aceea aş dori să comentăm câteva probleme de istorie, efectele cărora au înaintat în timp, uneori chiar până în zilele noastre. În articolul “Stalin al României, răsfăţatul Occidentului”, preluat on-line de revista AGERO (Stuttgart-Germania), invoc momentul când Ceauşescu, deşi a „îndreptat” multe din beneficiile vizitelor în străinătate către folosul familiei şi rudelor sale, a reuşit să poziţioneze, altfel decât până atunci, România pe harta lumii. Cu toate acestea, într-un final, Vestul a realizat că şeful statului român îl cam păcălise cu imaginea sa de liberal al blocului comunist sau cu imaginea de apărător al drepturilor omului, al libertăţilor religioase, mai ales când dărâma biserici… Când şi-a dat lumea seama, în opinia dvs., că Ceauşescu („unicul comunist bun”, cum îi spunea preşedintele american, naiv, Jimmy Carter), a păcălit Occidentul pentru a profita de răsfăţul financiar, economic şi chiar politic al acestuia ?

Citește mai departe: Paul POLIDOR :  INTERVIU  CU ISTORICUL IOAN SCURTU  LA ANIVERSAREA CELOR 75 DE ANI DE VIAŢĂ

Laurențiu Sbârcea Solocellist an der Düsseldorfer Symphoniker.

Orpheus Quartett Josep Molina 5 200x300Interview

Laurențiu Sbârcea wurde in Bukarest geboren und hat dort seine Ausbildung an der Universität für Musik als Cellist abgeschlossen.
1. Corina Kiss: Wann und wie sind Sie zum Düsseldorfer Symphoniker gekommen?
L. Sbârcea:
Seit August 1984 bin ich Mitglied bei den Düsseldorfer Symphonikern. Ja, seit achtundzwanzig Jahren als Cellist bei der Düsseldorfer Symphoniker! Hier fand ich viele tolle Kollegen und schöne Atmosphäre, so dass ich bis heute gerne geblieben bin.

2. C.K.: Seit Lange Zeit hatten sich der Chor von Musikverein und Düsseldorfer Symphoniker intensiv mit dem viele Werken auseinandergesetzt. Wie finden Sie das?
L.S.: Durch die intensive Zusammenarbeit der beiden Klangkörper ist ein Zusammenhalt entstanden. Für Musik mit Chorwerken ist der Chor des Musikvereins nicht mehr wegzudenken.

3. C.K. :Die Musikausbildung in Rumänien galt seinerzeit als sehr intensiv und gut. Wie ist bei Ihnen die Leidenschaft zum Cello-Instrument entstanden?
L.S.:
Ich bin in Bukarest aufgewachsen und habe dort die Schule und Teile des Studiums absolviert. Das Studiensystem damals war sehr streng, anspruchsvoll und selektiv, was zu viel Konkurrenz unter den Kommilitonen führte. Meinen musikalischen Werdegang begann ich als Pianist und mit 12 Jahren habe ich das Cello für mich entdeckt und seit dem mit viel Leidenschaft gespielt. Ich kann mir nicht vorstellen ein anderes Instrument zu spielen.

4. Der Cellist Siegfried Palm sagte: das Cello sei das erotischste aller Instrumente. Was sagen Sie dazu?
L.S.:
Ich stimme ihm zu, darüber hinaus finde ich das Cello der menschlichen Stimme am nächsten und ich liebe den Gesang. Der warme Klang des Cellos – italienisch Violoncello genannt – berührt das Herz. Dank des großen Tonumgangs kann es eine enorme Dynamik entwickeln und hat große Komponisten zu alle Zeiten inspiriert.

5. Eines Ihrer Projekte, Orpheus Streichquartett, bringt vier Menschen zusammen. Kammermusik fordert in einer anderen Weise heraus, als es Orchester – Cellist tun. Was mögen Sie besonderes an diese Art des Musizierens?

Citește mai departe: Laurențiu Sbârcea   Solocellist an der Düsseldorfer Symphoniker.

Cristina OPREA: INTERVIU CU SCRIITORUL HORIA MUNTENUŞ

MUNTENUS Horia wb„Nu mă va putea sfâşia decât corbul tinereţii mele!”

Cristina OPREA: Domnule Horia Muntenuş anul acesta care se încheie, se pare că a fost un an benefic pentru dumneavoastră deoarece aţi publicat un roman extrem de interesant, prin modul de scriere şi abordare a subiectului. Aţi lansat cartea în mai multe oraşe din ţară şi aţi fost apreciat pentru calităţile dumneavoastră scriitoriceşti. Aş dori să vă pun câteva întrebări şi prima dintre ele ar fi ce v-a motivat să scrieţi acest roman numit „Dincolo de stelele reci”?

Horia MUNTENUŞ: Amintirile adolescenţei şi tinereţii mele. Poate, mai cu seamă, una dintre ele, o întâmplare legată de întâlnirea mea cu un corb. În înserare, păşind pe poteca şerpuitoare a unui cimitir, când luna era răsărită dar soarele încă nu era apus, veneam de la o fată frumoasă, păşeam printre morminte, pe scurtătură, spre casă. Eram cu inima înflăcărată, rob al visurilor şi al entuziasmului de îndrăgostit. Şi, în acea lumină stranie a cerulului, la hotarul dintre zi şi noapte, am văzut un corb aşezat pe o cruce veche de lemn. Mirosea iarba cosită. Eu m-am aşezat sub un prun al cimitirului şi am privit pasărea cum mă privea. Nu se auzeau decât greierii. Apoi soarele a apus, pasărea a croncănit de câteva ori, i-au fâlfâit aripile şi a dispărut în noapte. Eu am mai rămas puţin. După o vreme m-am ridicat de sub prun şi mi-am urmat drumul spre casă.

A doua zi, iarăşi am mers la fata pe care o iubeam şi seara am urmat acelaşi drum. L-am întâlnit din nou şi, la fel, soarele nu era apus, deşi luna răsărea. El tot acolo, pe aceeaşi cruce. Şi iar ne-am privit o vreme. El iar croncănea, fâlfâind din aripile negre, în noapte zburând.

Într-a treia zi, a trebuit să îl ajut pe tata la treburi şi nu am mai mers la fata mea dragă. Dar când s-a apropiat seara, am fugit în cimitir să îl găsesc. Era exact în acelaşi loc, aşteptându-mă. Iar mie mi se aprinsese inima de bucurie. Simţeam amândoi, el în inima lui de pasăre, eu în inima mea de poet, o imensă şi o puternică prietenie. O bucurie fantastică. Era secretul meu. Însă, în ziua aceea, am ştiut amândoi că era ultima noastră întâlnire. Şi parcă ne-am jurat, privindu-ne pentru ultima dată, prietenie eternă. Şi aşa a şi fost. Eu am mai mers, în vara aceea, la fata mea dragă şi am trecut pe aceeaşi potecă şi nu l-am mai întâlnit.

Citește mai departe: Cristina OPREA:  INTERVIU CU SCRIITORUL HORIA MUNTENUŞ

Web Analytics