George ROCA INTERVIU CU DOMNUL MIRCEA BĂDULESCU, UN ANTRENOR DE ELITĂ AL GIMNASTICII ARTISTICE ROMÂNEŞTI ŞI AMERICANE

BM ZILE DE GLORIE wbGimanstica artistică m-a atras întotdeauna. Când am intrat la liceu, în clasa a opta fiind, m-am înscris la „gimnastică”. Aveam un profesor de sport care ne-a făcut să o îndrăgim. Numele lui era Francisc Reti. De trei ori pe săptămână, dupămasa, ţinea ore de gimnastica extra-curiculum. M-am înscris şi eu... Cu toate că în aceea perioadă cochetam cu înotul şi cu polo-ul pe apă, gimnastica lui Reti bacsi mi-a prins bine toată viaţa... M-a învăţat mlădiere, sărituri, balans, coordonare, şi mai ales cum să mă mişc în mediul înconjurător. După vreo câteva luni m-am lăsat... Nu eram croit pentru gimnastica de performanţă. Punct! M-am „dus” la atletism, apoi la înot, polo pe apă... haltere. Din fiecare sport câte puţin. Totuşi gimnastica mi-a rămas la suflet. Am îndrăgit-o, am apreciat-o, admirat-o, adorat-o... chiar. Ajuns la Bucureşti – pe la sfârşitul anilor ’60 - primii mei cunoscuţi - şi mai târziu majoritatea şi prieteni - au fost gimnaştii de performanţă ale acelor vremuri: George (Titi) Păunescu, regretatul Mircea Gheorghiu, Petre Mihăiuc, Ştefan Csaba Gal, Adrian Stoica, Nicolae Oprescu şi puţin mai târziu Dan Grecu. La fete, straluceau, Elena Ceampelea şi Alina Goreac.

George Păunescu îmi devenise cel mai bun prieten a acelor vremuri. Eram nedespărţiţi. Am locuit o perioadă impreună pe la Piaţa Rahovei, într-o garsonieră minusculă dată de Clubul Dinamo. El m-a introdus in atmosfera gimnasticii de performanţă... Tot el mi i-a prezentat pe colegii lui, membrii ai lotului naţional. Şi astfel am ajuns în preajma lor ori de câte ori aveam ocazia, în sala de antrenament, la competiţii, pe stradă, la distracţii, şi din când în când chiar şi la cucerirea balerinelor de la Opera Română sau de la Teatrul Tănase. Ce mai, eram prietenul gimnaştilor şi eram mândru de asta! Am inceput să le cunosc şi antrenorii - nişte oameni severi la antrenamente, dar calzi şi prietenoşi după program - cu care pe parcursul timpului am avut chiar relaţii amicale: Mircea Bădulescu, George Condovici şi Costache Gheorghiu.

Gimnastica română la începutul deceniului şapte al secolului douăzeci era tot la loc de frunte, dar nu chiar aşa de sus precum a ridicat-o Nadia Comăneci. Îmi aduc aminte de începuturile Nadiei în Bucureşti. O fetiţă mititica, tunsă scurt, cu nişte ochi inteligenţi. Într-o zi, Păunescu mi-a spus: „Hai cu mine la sală - la Complexul 23 August - să vezi minunea-minunilor! E o fetiţă din Oneşti despre care îti garantez că v-a ajunge o mare campioană!” M-am dus, de curiozitate, şi am rămas uimit! Nadia făcea tumbe, exerciţii la bârnă, bară şi sol de parcă avea aripi, sfidând legea gravitaţiei...

Prietenii mei, gimnaştii de elită a acelor vremuri, s-au retras rând pe rând din activitatea competiţională. Antrenorii lor au instruit noi tineri talentaţi... Gimnastica română devenise o „activitate remarcabilă a sportului românesc”, recunoscută ca cea mai bună din lume. Numele Nadiei Comăneci şi a lui Dan Grecu era pe buzele tuturor... în cele mai indepartate colţuri ale mapamondului. Începuse să ştie lumea de noi românii, de România, la superlativ!

Apoi au venit vremuri grele... Ne-am risipit cu toţii prin lume. Eu am ajuns în Australia, Bădulescu, Gheorghiu şi Mihăiuc în Statele Unite, Condovici în Germania, Păunescu în Italia, doar Ciobi Gal, Dănuţ Grecu şi Adi Stoica au rămas acasă ocupându-se în continuare cu succes de bunul mers al gimnasticii române. Mircea Gheorghiu şi soţia sa Rodica au murit la cutemurul din ’77, în braţele lui George Păunescu şi ale mele, după ce i-am dezgropat - în curtea unei case de pe strada Mendeleev - de sub cărămizile căzute peste ei în urma prăbuşirii unui calcan al unui bloc adiacent. Tristă secvenţă a vieţii...

Anii au trecut în grabă. Zece, douăzeci, treizeci chiar.... Legăturile şi corespondenţa cu ei s-au mai rărit. Apoi au fost parţial reînodate la olimpiada de la Sydney din 2000, unde am reprezentat Comitetul Organizatoric (SOCOG) pentru Lotul Olimpic Român. Dintre prietenii de altădată au fost prezenţi doar: Mircea Bădulescu, Ştefan Gal, Dan Grecu si Adrian Stoica. Marea întâlnire a sosit însă după câţiva ani. În septembrie 2006 am participat la festivităţile de sărbătorire a Centenarului Gimnasticii Româneşti de la Sala Polivalentă din Bucureşti. Atunci m-am revăzut cu de mulţi dintre gimnaşti! Le-am întâlnit pe acolo pe doamnele Elena Leuştean şi Maria Simionescu, pe domnul Nicolae Vieru, pe Dănuţ Grecu, pe Maria Olaru, Nadia Comăneci, Teodora Ungureanu, Mircea Bădulescu, Ştefan Gal, George Condovici, Liviu Mazilu, Andreea Răducanu, Marius Urzică, Marian Drăgulescu şi pe mulţi alţii. Am povestit, am umplut golurile absenţelor create de timp, am schimbat adrese, numere de telefon şi am reînodat legăturile. Acum, graţie, internetului se poate comunica mai uşor... Sunt în corespondeţă cu mulţi dintre ei. Aşa am ajuns să-mi împărtăşesc amintirile, sentimentele şi ideile şi cu domnul Mircea Bădulescu, acel antrenor de elită, cunoscut în urmă cu patruzeci de ani în sala de gimnastică a Centrul 23 August din Bucureşti. Mircea Bădulescu, cel îndrăgostit de gimnastică şi în prezent. Mircea Bădulescu neobosit... antrenor de elită a Statelor Unite ale Americii!

George ROCA: Dragă Mircea, încep prin a-ţi mulţumi pentru privilegiul de a-mi acorda acest interviu. Tu locuieşti în America, eu în Australia, ne-am cunoscut în România! Ce mică ni se pare lumea! Ce uşoară comunicarea pe net! Te-aş ruga să îmi descrii începuturile tale ca om, ca sportiv şi ca antrenor.

Mircea BĂDULESCU: M-am născut în Bucureşti la 28 iulie 1936 într-o familie bogată. Tatăl meu a fost latifundiar posedând o proprietate pe 1/2 bloc (în versiunea americană) de strada. În 1950 toată averea a fost naţionalizată, incluzând „Vila Mircea 1936”, şi trecută în patrimoniul statului. A urmat o perioadă foarte grea, cel de-al II-lea Război Mondial şi decesul tatălui meu. În urma naţionalizării, am locuit într-o cameră cu mama şi bunica, impărţind celelate utilităţi cu alţi chiriaşi. Şcoala elementară am urmat-o la „Sfântul Andrei”, o şcoală particulară. Acolo am studiat în limba germană, iar din clasa a III-a am trecut la limba franceză. Clasa a şasea şi a şaptea am făcut-o la Şcoala Elementară Nr. 24 din Bucureşti. La liceu m-am înscris la Şincai, lângă actuala Sală Polivalentă. Acolo am învăţat „noi” limbi străine: rusa care era obligatorie şi puţină engleză.

George ROCA: Când ai început să cochetezi cu gimnastica?

Mircea BĂDULESCU: Faptul care m-a determinat să aleg gimnastica a fost influenţat de noroc! Înainte de-a mă naşte, tatăl meu călătorise foarte mult prin lume... Printre altele fusese şi la Mormântul Sfânt din Ierusalim de unde a adus un eşantion de aghiasmă ce a fost pusă în cazanul meu la botez! Deci eram stropit cu „noroc”! Mai târziu - când am „crescut un pic” - după lungi discuţii cu tata, am decis ce anume sport să-mi aleg! Până atunci făcusem de toate: atletism, ciclism, jocuri cu mingea... După o analiză profundă mi-am dat seama că nu am nicio şansă de a ajunge la vreo echipă naţională cu niciunul din aceste sporturi aşa că am optat pentru gimnastica. Legat de această disciplină, pot declara cu mâna pe inimă că nu am greşit alegerea, întrucât gimnastica m-a ajutat să realizez tot ce se putea şi tot ce mi-am propus în viaţă! De aceea consider că m-am născut cu noroc!

Citește mai departe: George ROCA  INTERVIU CU DOMNUL MIRCEA BĂDULESCU,  UN ANTRENOR  DE ELITĂ AL GIMNASTICII ARTISTICE...

Roni CĂCIULARU: DACĂ N-AŞ FI CARICATURIST... Convorbire cu artistul plastic român, de renume internaţional, Constantin Ciosu

CIOSU XCaricaturist, artist plastic de o deosebită forţă şi valoare. Îl cunoaştem şi din paginile fostei reviste israeliene (de excelenţă!) „Minimum”, a regretatului Al. Mirodan. A apărut şi-n alte publicaţii de prestigiu, internaţionale: „Punch” (Marea Britanie), „Pardon”, „Euelenspiegel” (Germania), „Plante” (Cuba), „Cartoon&Caricature” (Iran), „Euro Jeux&Gag” (Franta) şi încă multe altele. Membru în jurii internaţionale. A primit peste 100 de premii internaţionale. Profesor de desen (absolvent al Institutului „Ion Andreescu” din Cluj). Are 77 de ani şi e băcăuan mereu! A primit, nu de multă vreme, MENŢIUNEA SPECIALĂ A COMISIEI UNESCO pentru ISRAEL, în cadrul Festivalului organizat de Primăria municipiului Haifa, cu sprijinul amintitei Comisii, Ministerul Educaţiei din Israel, Asociaţia Caricaturiştilor „Pencom”, Asociaţia Pictorilor şi Sculptorilor din Israel, Asociaţia Ziariştilor din Haifa şi Nordul Israelului, „Cartonium” – Clubul Internaţional al Caricaturiştilor.

Constantin CIOSU: ... Din principiu, doar ştiţi, nu dau interviuri. Asta ar contrazice modestia mea, structura mea intimă. Eu mă exprim mult mai bine prin desene, nu prin cuvinte. Nu mi se potriveşte. Cum însă pe noi ne leagă o tinereţe şi o apreciere reciprocă de-o viaţă, fac un efort, răspund, dacă mă-ntrebaţi.

Roni CĂCIULARU: Mulţumesc! Desigur, multă lume ştie azi că sunteţi „un vârf” al artei plastice în domeniul caricaturii rafinate, distilate, inteligente (şi superioare celei gazetăreşti, pe care, însă, n-o neglijaţi). În succintul preambul de prezentare de mai sus, n-am reuşit, desigur, să redau farmecul, savoarea şi strălucirea desenelor dumneavoastră. Premiile, alegerea în jurii internaţionale, solicitările presei, culegerile de desene, toate confirmă valoarea talentului numit Constantin Ciosu. Când însă stai în faţă cu unul din pamfletele plastice, sau cu un desen cu tâlc filozofic, aureolat de un umor subţire şi relevant, având aceeaşi semnătură, poţi simţi plăcerea adevărată a contactului cu Arta adevărată. Vi se cuvine, deci, domnule Ciosu o anume formulă adresativă, şi-mi acord cinstea de a v-o fi adresat eu, cel dintâi, în scris: „Maestre”! După cum, tot eu am fost singurul care, cândva, de mult, v-am solicitat să colaboraţi cu mine, pentru ziarul şi secţia unde lucram, în Bacăul vechi şi minunat. (Minunat, căci era parte din tinereţea noastră!). De atunci a trecut, cum să zic?, o viaţă. Intre timp, maestre Ciosu, v-aţi definitivat ca artist şi, totodată, ca om, cu un anumit fel de a fi. Deci, iată că vă întreb: ce fel de om sunteţi?

Citește mai departe: Roni CĂCIULARU: DACĂ   N-AŞ   FI CARICATURIST... Convorbire cu artistul plastic  român, de renume...

Paul POLIDOR : INTERVIU CU ISTORICUL IOAN SCURTU LA ANIVERSAREA CELOR 75 DE ANI DE VIAŢĂ

SCURTIU Ioan wbPaul POLIDOR: Stimate domnule Profesor IOAN SCURTU, cum consideraţi iniţiativa publicaţiilor Fundaţiei „Paul Polidor” pentru UNESCO de a vă promova ideile şi concepţia despre istorie, despre lume, alături de interviurile, editate de noi, cu personalităţi precum vedeta tv Marina Almăşan, analistul de politică externă Corneliu Vlad, actorii Eugen Cristea şi Tudorel Filimon, fostul ministru al turismului Dan-Matei Agathon, foştii miniştri de externe ai României, Mihai Răzvan Ungureanu şi Adrian Severin, cu Preşedintele Clubului de la Roma pentru Europa, Călin Georgescu, într-un moment în care „Generaţia Facebook” a ieşit în stradă pentru a da jos guvernul, iar Dumneavoastră, în opinia mea, începeţi o nouă tinereţe spirituală la împlinirea frumoasei vârste de TREI SFERTURI DE VEAC, în pragul Zilei Naţionale a României, ocazie cu care permiteţi-ne să vă urăm sănătate şi tradiţionalul „La mulţi ani”?

Ioan SCURTU: Apreciez că iniţiativa Fundaţiei „Paul Polidor” pentru UNESCO de a promova ideile despre istorie şi concepţia despre lume este excelentă. Schimbul de opinii este întotdeauna instructiv şi benefic. Mulţumesc pentru urare. Cât despre „o nouă tinereţe spirituală”, rămâne de demonstrat.

Paul POLIDOR: Pot spune că analiza istoriei a devenit parte integrantă a fiinţei mele datorită unor dascăli precum Dvs. sau istoricul Alesandru Duţu, de aceea aş dori să comentăm câteva probleme de istorie, efectele cărora au înaintat în timp, uneori chiar până în zilele noastre. În articolul “Stalin al României, răsfăţatul Occidentului”, preluat on-line de revista AGERO (Stuttgart-Germania), invoc momentul când Ceauşescu, deşi a „îndreptat” multe din beneficiile vizitelor în străinătate către folosul familiei şi rudelor sale, a reuşit să poziţioneze, altfel decât până atunci, România pe harta lumii. Cu toate acestea, într-un final, Vestul a realizat că şeful statului român îl cam păcălise cu imaginea sa de liberal al blocului comunist sau cu imaginea de apărător al drepturilor omului, al libertăţilor religioase, mai ales când dărâma biserici… Când şi-a dat lumea seama, în opinia dvs., că Ceauşescu („unicul comunist bun”, cum îi spunea preşedintele american, naiv, Jimmy Carter), a păcălit Occidentul pentru a profita de răsfăţul financiar, economic şi chiar politic al acestuia ?

Citește mai departe: Paul POLIDOR :  INTERVIU  CU ISTORICUL IOAN SCURTU  LA ANIVERSAREA CELOR 75 DE ANI DE VIAŢĂ

Laurențiu Sbârcea Solocellist an der Düsseldorfer Symphoniker.

Orpheus Quartett Josep Molina 5 200x300Interview

Laurențiu Sbârcea wurde in Bukarest geboren und hat dort seine Ausbildung an der Universität für Musik als Cellist abgeschlossen.
1. Corina Kiss: Wann und wie sind Sie zum Düsseldorfer Symphoniker gekommen?
L. Sbârcea:
Seit August 1984 bin ich Mitglied bei den Düsseldorfer Symphonikern. Ja, seit achtundzwanzig Jahren als Cellist bei der Düsseldorfer Symphoniker! Hier fand ich viele tolle Kollegen und schöne Atmosphäre, so dass ich bis heute gerne geblieben bin.

2. C.K.: Seit Lange Zeit hatten sich der Chor von Musikverein und Düsseldorfer Symphoniker intensiv mit dem viele Werken auseinandergesetzt. Wie finden Sie das?
L.S.: Durch die intensive Zusammenarbeit der beiden Klangkörper ist ein Zusammenhalt entstanden. Für Musik mit Chorwerken ist der Chor des Musikvereins nicht mehr wegzudenken.

3. C.K. :Die Musikausbildung in Rumänien galt seinerzeit als sehr intensiv und gut. Wie ist bei Ihnen die Leidenschaft zum Cello-Instrument entstanden?
L.S.:
Ich bin in Bukarest aufgewachsen und habe dort die Schule und Teile des Studiums absolviert. Das Studiensystem damals war sehr streng, anspruchsvoll und selektiv, was zu viel Konkurrenz unter den Kommilitonen führte. Meinen musikalischen Werdegang begann ich als Pianist und mit 12 Jahren habe ich das Cello für mich entdeckt und seit dem mit viel Leidenschaft gespielt. Ich kann mir nicht vorstellen ein anderes Instrument zu spielen.

4. Der Cellist Siegfried Palm sagte: das Cello sei das erotischste aller Instrumente. Was sagen Sie dazu?
L.S.:
Ich stimme ihm zu, darüber hinaus finde ich das Cello der menschlichen Stimme am nächsten und ich liebe den Gesang. Der warme Klang des Cellos – italienisch Violoncello genannt – berührt das Herz. Dank des großen Tonumgangs kann es eine enorme Dynamik entwickeln und hat große Komponisten zu alle Zeiten inspiriert.

5. Eines Ihrer Projekte, Orpheus Streichquartett, bringt vier Menschen zusammen. Kammermusik fordert in einer anderen Weise heraus, als es Orchester – Cellist tun. Was mögen Sie besonderes an diese Art des Musizierens?

Citește mai departe: Laurențiu Sbârcea   Solocellist an der Düsseldorfer Symphoniker.

Cristina OPREA: INTERVIU CU SCRIITORUL HORIA MUNTENUŞ

MUNTENUS Horia wb„Nu mă va putea sfâşia decât corbul tinereţii mele!”

Cristina OPREA: Domnule Horia Muntenuş anul acesta care se încheie, se pare că a fost un an benefic pentru dumneavoastră deoarece aţi publicat un roman extrem de interesant, prin modul de scriere şi abordare a subiectului. Aţi lansat cartea în mai multe oraşe din ţară şi aţi fost apreciat pentru calităţile dumneavoastră scriitoriceşti. Aş dori să vă pun câteva întrebări şi prima dintre ele ar fi ce v-a motivat să scrieţi acest roman numit „Dincolo de stelele reci”?

Horia MUNTENUŞ: Amintirile adolescenţei şi tinereţii mele. Poate, mai cu seamă, una dintre ele, o întâmplare legată de întâlnirea mea cu un corb. În înserare, păşind pe poteca şerpuitoare a unui cimitir, când luna era răsărită dar soarele încă nu era apus, veneam de la o fată frumoasă, păşeam printre morminte, pe scurtătură, spre casă. Eram cu inima înflăcărată, rob al visurilor şi al entuziasmului de îndrăgostit. Şi, în acea lumină stranie a cerulului, la hotarul dintre zi şi noapte, am văzut un corb aşezat pe o cruce veche de lemn. Mirosea iarba cosită. Eu m-am aşezat sub un prun al cimitirului şi am privit pasărea cum mă privea. Nu se auzeau decât greierii. Apoi soarele a apus, pasărea a croncănit de câteva ori, i-au fâlfâit aripile şi a dispărut în noapte. Eu am mai rămas puţin. După o vreme m-am ridicat de sub prun şi mi-am urmat drumul spre casă.

A doua zi, iarăşi am mers la fata pe care o iubeam şi seara am urmat acelaşi drum. L-am întâlnit din nou şi, la fel, soarele nu era apus, deşi luna răsărea. El tot acolo, pe aceeaşi cruce. Şi iar ne-am privit o vreme. El iar croncănea, fâlfâind din aripile negre, în noapte zburând.

Într-a treia zi, a trebuit să îl ajut pe tata la treburi şi nu am mai mers la fata mea dragă. Dar când s-a apropiat seara, am fugit în cimitir să îl găsesc. Era exact în acelaşi loc, aşteptându-mă. Iar mie mi se aprinsese inima de bucurie. Simţeam amândoi, el în inima lui de pasăre, eu în inima mea de poet, o imensă şi o puternică prietenie. O bucurie fantastică. Era secretul meu. Însă, în ziua aceea, am ştiut amândoi că era ultima noastră întâlnire. Şi parcă ne-am jurat, privindu-ne pentru ultima dată, prietenie eternă. Şi aşa a şi fost. Eu am mai mers, în vara aceea, la fata mea dragă şi am trecut pe aceeaşi potecă şi nu l-am mai întâlnit.

Citește mai departe: Cristina OPREA:  INTERVIU CU SCRIITORUL HORIA MUNTENUŞ

Octavian CURPAŞ: INTERVIU CU GEORGIA BLIDAR, O ROMÂNCĂ DIN CHILE

BLIDAR Georgia„În Chile absolut toţi îşi iubesc echipa naţională de fotbal”

Georgia Blidar s-a născut, după cum ne mărturiseşte, într-un spital din Ineu, judeţul Arad, pe 18 mai, 1991. Este al zecelea copil dintr-o familie de creştini ortodocşi cu 11 copii. A crescut în Apateu, o comună frumoasă, zonă de câmpie, din acelaşi judeţ. A studiat apoi la Arad, la Universitatea „Aurel Vlaicu”, specializarea Jurnalism. Din 11 august, 2014, tânăra locuieşte într-un oraş de trei ori mai mare, ca număr de locuitori, decât Bucureştiul, mai exact în Santiago, Chile, unde şi-a găsit sufletul pereche.
----------------------------------

Octavian CURPAŞ: Ce ne poţi spune despre familia ta din România?

Georgia BLIDAR: Suntem trei fete şi opt băieţi, dar pentru că, până m-am născut eu, fraţii mai mari deja începeau să se mute (cel mare deja se căsătorise), eu am ajuns să locuiesc singură cu părinţii şi nu prea am simţit că fac parte dintr-o familia numeroasă, doar când ne reunim, atunci, da.

Octavian CURPAŞ: Ce ştiai despre Chile înainte să-l întâlneşti pe soţul tău, Abraham?

Georgia BLIDAR: Nu ştiam multe despre Chile înainte să vin aici, doar că e o ţară cu multe cutremure.

Octavian CURPAŞ: Când te-ai mutat în Chile, cunoşteai deja bine limba spaniolă. Cum ai reuşit să o înveţi? Ce te-a determinat să faci aceasta?

Georgia BLIDAR: Eu nu mi-am propus să învăţ această limbă, am învăţat-o prin harul Domnului fără să îmi dau seama. Eu mă uitam la telenovele cu mama mea, când eram mai mică. Într-o zi îmi făceam temele şi mami era acolo, la un moment dat un personaj a spus ceva amuzant şi eu am râs. Mama m-a întrebat de unde ştiu ce a zis, că eu eram cu ochii în caiet, eu am zis că nu ştiu, atunci mi-am dat seama că ştiu spaniolă, de fapt mama şi-a dat seama. O vorbeam fluent când am ajuns aici.

Octavian CURPAŞ: Ce te-a surprins când ai ajuns în această ţară?

Citește mai departe: Octavian CURPAŞ:  INTERVIU CU GEORGIA BLIDAR, O ROMÂNCĂ DIN CHILE

Interviu inedit al Asociatiei "Salveaza o inima" cu Mitropolitul Clujului, de Sf. Andrei

Mitropolitul ClujuluiSărbătoarea Sfântului Apostol Andrei, prilej de reflecție asupra creștinismului românesc. Un interviu special cu Mitropolitul Clujului, Înaltpreasfințitul Andrei Andreicuț

De sărbătoarea Sfântului Andrei, românii îl cinstesc nu doar pe cel dintâi chemat apostol, ci și pe cel care i-a încreștinat. Fără misiunea lui, e greu de spus dacă ne-am fi bucurat de bogăția spirituală transmisă din neam în neam și căreia astăzi puțini îi mai acordă atenția cuvenită. Despre ocrotitorul românilor nu era potrivit să ne vorbească decât cel care-i urmează întru totul pilda de viață, Înaltpreasfințitul Andrei. În exclusivitate pentru Asociația “Salvează o inimă”, mitropolitul Clujului a acordat un interviu despre creștinismul trecut și cel actual, despre provocările și soluțiile la problemele societății de azi și, bineînțeles, despre sărbătorile care bat la ușă.

Cine a fost Sfântul Apostol Andrei și cum a ajuns el să fie încreștinătorul românilor?
Sfântul Apostol Andrei, înainte de a fi ucenic al Domnului Iisus Hristos, a fost ucenicul Sfântului Ioan Botezătorul. Este cel dintâi chemat la apostolie. După ce Domnul Iisus Hristos S-a înălțat la cer și după ce S-a pogorât în ziua Cincizecimii Duhul Sfânt și în mod văzut s-a întemeiat Biserica creștină, apostolii au plecat în toată lumea să propovăduiască Evanghelia. Sfântul Andrei a propovăduit în Asia Mică, în Tracia, în Sciția Mică, Sciția Mare, în Grecia, unde a fost și martirizat, fiind răstignit pe o cruce în formă de X. De acolo crucea aceasta poartă numele de „crucea Sfântului Andrei”. Oricum, chiar dacă a propovăduit pe un teritoriu imens, pe noi ne mângâie faptul că Sfântul Andrei a propovăduit în Sciția Mică, adică Dobrogea de astăzi. Lucrul acesta îl mărturisesc și izvoarele scrise și Tradiția și izvoare nescrise.

Și suntem mai responsabili ca popor, având în vedere că am fost moștenitori direcți ai creștinismului?
Lucrul acesta ar trebui să ne încălzească sufletul și să ne facă responsabili față de mesajul mântuitor pe care l-am primit de la Sfântul Apostol Andrei. El a propovăduit în Sciția Mică și a întemeiat Biserica noastră românească, și conform izvoarelor scrise și Sfintei Tradiții, dar și conform toponimelor din Dobrogea care îl pomenesc: pârâul Sfântului Apostol Andrei, peștera Sfântului Apostol Andrei, lângă care s-a zidit acum o mănăstire frumoasă, și multe alte lucruri care ne pomenesc de Sfântul Apostol Andrei.

Citește mai departe: Interviu inedit al Asociatiei "Salveaza o inima" cu Mitropolitul Clujului, de Sf. Andrei

Alimentația corectă, armă împotriva cancerului. Dr. Pavel Chirilă ne spune ce trebuie să mâncăm pentru a fi sănătoși

Dr. Pavel ChirilaAproape 10 milioane de oameni pierd, în fiecare an, lupta cu cancerul. Deși este greu de învins, boala de care ne temem cu toții poate fi prevenită. Primul aliat de nădejde este o alimentație corectă, echilibrată și cât mai naturală. Cu atât mai mult cu cât din ce în ce mai multe studii confirmă efectele nocive ale produselor procesate și „ajutate” cu aditivi, hormoni de creștere și alte substanțe al căror nume ar trebui să ridice mari semne de întrebare. Nu cu mult timp în urmă, și Organizația Mondială a Sănătății atrăgea atenția că mezelurile, pastrama, sau carnea la conservă sunt cancerigene. Ce ar trebui să mâncăm și de ce trebuie să ne ferim, astfel încât să nu ajungem într-o secție de oncologie aflăm din interviul realizat de Gabriel Tudor (Asociația “Salvează o inimă”) cu doctorul Pavel Chirilă, directorul Fundației „Sfânta Irina”.

Interviu: Cancerul este o boală asociată cu cea mai mare suferință pe care o poate avea omul. În cartea dumneavoastră – „Nu hrăni cancerul!” – ați scris că avem un aliat de nădejde împotriva maladiei, alimentația sănătoasă. Ce trebuie să înțelegem exact prin „alimentație sănătoasă”?
Există un centru de studii pentru nutriția bolnavului cu cancer în Canada, iar specialiștii de acolo spun, în scrierile lor, că circa o treime din cancerele înregistrate la nivel mondial sunt provocate de un stil de viață greșit, în care determinantă este alimentația omului. Deci, este extrem de important să avem o alimentație corectă pentru a preveni cancerul! Iar când s-a declanșat deja, este important să corectăm alimentația pentru a susține organismul în lupta cu această boală.

Citește mai departe: Alimentația corectă, armă împotriva cancerului. Dr. Pavel Chirilă ne spune ce trebuie să mâncăm...

Preotul Vasile Gavrila: “Sfantul Nectarie Taumaturgul, omul care a trait ca un inger in trup”

Vasile GavrilaSărac cu trupul, bogat cu sufletul, mereu aproape de cei suferinzi… Nectarie de Eghina este unul dintre cei mai cunoscuți sfinți ai Bisericii creștine, datorită vieții trăite după regula de aur a Evangheliei: „Tot ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel”. A fost prigonit, batjocorit și nedreptățit în repetate rânduri, adesea chiar de ceilalți slujitori ai altarului. Cu toate acestea, a ales să întoarcă răul cu binele și a devenit astfel un exemplu pentru generații întregi. Astăzi, în ziua sa de pomenire, milioane de oameni își îndreaptă rugăciunile către cel ce a trăit „ca un înger în trup” și cunoaște răbdarea durerilor, dar și triumful în mijlocul imposibilului. Despre Sfântul Nectarie, ocrotitorul Asociației “Salvează o inimă”, a vorbit Gabriel Tudor cu părintele Vasile Gavrilă, parohul Bisericii Ruse „Sfântul Nicolae” din București.

Cine este Sfântul Nectarie și cum a devenit el atât de cunoscut poporului român?
Sfântul Nectarie este unul dintre cei mai cunoscuți sfinți la ora actuală, nu numai pentru noi, românii, ci pentru aproape întreaga lume creștină. În străinătate, în țări din Occident, în ciuda faptului că protestanții nu îi cinstesc pe sfinți, au o evlavie deosebită la Sfântul Nectarie, Sfântul Siluan Athonitul, Sfântul Serafim de Sarov… Au început să se întoarcă chiar și la Sfinții Trei Ierarhi! Deci, dacă este așa de cunoscut, înseamnă că a fost o personalitate copleșitoare. S-a impus prin ce se impun sfinții, printr-o viață sfântă, evident! Evanghelia a fost Legea vieții lui, ca la Sfântul Vasile cel Mare. Cum spunea Sfântul Grigorie, virtutea era modul lui de a viețui. A fost un copil sărac, dar nu și la suflet. Nu a avut cele ale lumii materiale, dar le-a avut pe cele spirituale. S-a născut la 1 octombrie 1846 în satul Silivria din Tracia. Ca oricare copil, mai ales că era după perioada turcocrației, dorea să studieze și el, era un copil inteligent. Au reușit părinții să îl dea la școală și astfel a studiat la Constantinopol teologia la nivel mediu. După care, fiind situația delicată, a luat legătura cu patriarhul de Alexandria unde a și fost primit, dar a trebuit să își continue studiile, să fie pregătit pentru ceea ce ar fi dorit să facă patriarhul cu el, și anume să îl trimită misionar în Africa, mai concret în Egipt. L-a trimis în Cairo, pentru că acolo avea un punct de lucru cu creștinii pe care îi păstorea. În perioada 1882-1886, a făcut studiile de teologie de la Atena. Între timp, în 1876 se călugărise și a intrat într-o mănăstire, Mănăstirea cea Nouă. (De ce se numea așa: Grecia trecuse prin ceea ce numim tăvălugul otoman și erau mănăstiri care au fost desființate) La numai un an de zile după ce a intrat în mănăstire a fost hirotonit diacon, și-a făcut studiile, iar după ce le-a terminat, patriarhul l-a numit consilier patriarhal la Cairo.

Citește mai departe: Preotul Vasile Gavrila: “Sfantul Nectarie Taumaturgul, omul care a trait ca un inger in trup”

Web Analytics