Raia ROGAC: IULIANA GOREA-COSTIN DESĂVÂRŞIREA ESTE VISUL MEU CEL MARE !

IULIANA GOREA COSTIN wbS-a născut la 28 noiembrie 1957, în satul Corneşti, raionul Ungheni, în familia lui Vasile şi Ana Gorea. A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii de Stat din Moldova (1982), apoi Facultatea de Drept a aceleiaşi instituţii (1990). Începând cu anul 1975 a lucrat în calitate de profesoară, director adjunct pentru educaţie, apoi primar, în două legislaturi, al comunei Bahmut, raionul Călăraşi (1981-1986), apoi inspector şcolar în cadrul Ministerului Învăţământului (1986–1990) şi lector la Universitatea Pedagogică Ion Creangă (1989–1990). În calitate de inspector în cadrul Ministerului Învăţământului contribuie la introducerea sistemului de învăţământ românesc în Republica Moldova, iar în anul 1990, în funcţia de prim-director, fondează Liceul român-englez „Mircea Eliade” din Chişinău, prima instituţie de acest gen din sistemul preuniversitar.

Este soţia lui Nicolae Costin, lider al mişcării de eliberare naţională din Basarabia, deputat în primul Parlament ales în mod democratic al R. Moldova (1990-1994), preşedinte al consiliului municipal şi primul primar general al municipiului Chişinău (1990-1994). În perioada 1990-2012 a publicat zeci de articole şi interviuri pe teme legate de afirmarea valorilor general-umane, spiritului creştin, unitatea culturală şi naţională, integrarea europeană etc.

După moartea suspectă a soţului său, se angajează politic în promovarea ideilor pentru care luptase Nicolae Costin. Se implică plenar în susţinerea grevelor şi manifestărilor liceenilor, studenţilor şi pedagogilor, la care s-au alăturat intelectuali şi muncitori din întreaga Republică, pentru apărarea dreptului românilor basarabeni de a studia limba română şi istoria românilor (1993-1995).

Citește mai departe: Raia ROGAC:  IULIANA GOREA-COSTIN DESĂVÂRŞIREA  ESTE VISUL MEU CEL MARE !

George PETROVA:I AL DOILEA INTERVIU CU DOCTORUL CORIOLAN DRAGOMIR

DRAGOMIR Coriolan Dr„Pînă când ne vom bate joc de ceea ce ne-a dat bunul Dumnezeu?”

În precedentul dialog cu distinsul doctor Coriolan Dragomir am abordat vitala problemă a alimentaţiei, din care cu necesitate decurge starea de sănătate biologică şi moral-spirituală a întregului popor, altfel spus viitorul României. Dar, spuneam tot atunci că interlocutorul meu este un împătimit al medicinii naturiste, nobilă ştafetă preluată din mers (împreună cu anumite reţete) de la tatăl domniei sale, preotul greco-catolic Coriolan Dragomir, pentru ca şi pe această cale să poată veni în ajutorul semenilor, îndeosebi a copiilor suferinzi.

De ce spun „îndeosebi”? Deoarece nu o dată mi-a spus că prin intermediul copiilor ni se revelează dumnezeirea, aluzie la învăţătura Mântuitorului că maturii au şansa îndumnezeirii doar atunci când vor redeveni aidoma copiilor. Pe stradă, bunăoară, nu o dată l-am văzut pe doctor privind cu multă atenţie copiii, zâmbindu-le cu duioşie, ba chiar intrând în vorbă cu ei şi părinţii lor, ca pe urmă, cu chipul concentrat şi îngrijorat, să-mi spună că-i este tare milă de toţi aceşti năpârstoci pentru grozăvia ce se poate cu uşurinţă deduce din semnele prezentului: ipocrizie, minciună, cruzime, poluare, boli şi suferinţe…

***
George PETROVAI: Domnule doctor, prin anii nouăzeci eraţi foarte preocupat de ideea înfiinţării în Maramureşul Voievodal a unei clinici de tratament şi înfrumuseţare naturistă prin valorificarea superioară, ceea ce înseamnă cu aport ştiinţific, a marilor şi variatelor bogăţii naturale din zonă: floră spontană, fructe de pădure, ape minerale, nămoluri etc. Aţi renunţat la acest proiect?

Dr. Coriolan DRAGOMIR: Eu nu, dar factorii decizionali cărora m-am adresat în decursul timpului prin memorii şi audienţe, îl privesc cu o politeţe dispreţuitoare, dovadă că n-au făcut nimic pentru înfăptuirea lui. Şi când te gândeşti câţi bani se duc în România pe apa sâmbetei cu şpăgile, distracţiile, luxul grobian şi furturile niciodată recuperate! Crezi că nu sunt bani pentru aşa ceva? Ba sunt destui, dar nu unde trebuie, din pricina corupţiei generalizate, combinată cu nepriceperea unora dintre cârmuitori şi cu dezinteresul celorlalţi. Iar lucrurile n-au cum să se schimbe în bine atâta timp cât bravii noştri aleşi se conduc ba după „Ce-i în mână nu-i minciună”, ba după „Mă doare-n cot de ceilalţi, mie să-mi fie bine”…

Citește mai departe: George PETROVA:I  AL DOILEA INTERVIU CU DOCTORUL CORIOLAN DRAGOMIR

SENIORII ÎN DIRECT LA TÂRGOVIȘTE- Interviu de Viorica Predoșan

Seniorii in DirectDoamnă actriță Claudia Motea, este o bucurie de a vă reîntâlni! Iată-vă acum, într-o nouă ipostază, aceea de regizor și director artistic al unui teatru independent din București! Abia v-ați întors de la Târgoviște...
Da! Este vorba despre o manifestare cultural- artistică a trupei TEATRUL NOSTRU. Am fost invitați de Universitatea VALAHIA pentru a avea o reprezentație a spectacolului SENIORII ÎN DIRECT în Campusul Universitar.
De ce tocmai la Târgoviște? Și de ce într-un cadru universitar?
În primul rând, pentru că scriitorul Nicolae Vasile, unul dintre actorii trupei, este și cadru didactic al acestei universități. Mai precis, este profesor universitar, predă cursuri de masterat și doctorat ... Sau, și mai exact, este conducător științific de doctorat în științe inginerești. Practic, el a făcut pașii premergători ai unui posibil spectacol aici. Trupa TEATRULUI NOSTRU este specială și prin spectrul larg social profesional, fiind constituită din jurnaliști, scriitori, medici, militari, ingineri, economiști, profesori universitari și studenți, toți având ceva în comun, iubirea pentru arta dramatică.
Cum a fost primit spectacolul?
Am fost învăluiți cu multă căldură de la bun început. Doamna prorector Gabriela Teodorescu și profesorul Nicolae Olariu ne-au primit cu inima deschisă și, după spectacol, ne-au fost veritabili ghizi ai noului Institut de Cercetări deschis recent în cadrul Universității VALAHIA. În plus, deși axați în principal pe științe exacte, toți cei prezenți în sală au gustat cu plăcere spectacolul nostru, au râs, au aplaudat și ne-au invitat pentru viitor cu un alt spectacol. După spectacolul nostru, de sine stătător, am avut ca invitate două actrițe minunate, pe Doina Ghițescu și pe Manuela Golescu, care au susținut , fiecare în parte, câte un mini-recital.
Ce tematică are spectacolul SENIORII ÎN DIRECT?
Are un concept regizoral original, care îmi aparține, și în care am închegat scenete de viață , majoritatea scrise de scriitorii care sunt și actori ai trupei. Mulți dintre actori sunt și scriitori, membri ai UZPR(Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România), UAP(Uniunea Artiștilor Plastici), USR, (Uniunea Scriitorilor din România), SST(Societatea Scriitorilor Târgovișteni).
TEATRUL NOSTRU este o instituție afiliată UZPR și UAP?

Citește mai departe: SENIORII ÎN DIRECT LA TÂRGOVIȘTE- Interviu de Viorica Predoșan

George ROCA: INTERVIU CU DOAMNA DANIELA GÎFU

GIFU Daniela x2George ROCA: Delicată, modernă, interesantă, sofisticată, prietenoasă, comunicativă, expresivă, harnică, educată... sunt doar câteva trăsături pe care le aveţi. Dumneavoastră cum v-aţi defini, distinsă Daniela Gîfu?

Daniela GÎFU: Toate astea la un loc… şi ceva în plus. Sunt născută sub semnul Capricornului... Semn de pământ. Prin urmare, sunt ambiţioasă, cerebrală, întreprinzătoare, chibzuită, organizată, imaginativă, generoasă, vehementă, melancolică, aş putea spune predispusă la pesimism, corectă, uneori repezită şi aş putea continua. Dar mi-e să nu-L înfurii pe Cel de Sus!

De fapt, am o viaţă activă. Uneori exagerez de teama să nu fi pierdut timpul pe astă lume. Mereu îmi propun prea multe şi asta – probabil – mă înclină spre tristeţe. Dispun de un spirit... versatil. În sensul că, mai mereu - hmm, dacă voi continua, e posibil să mă tem şi de mine însămi – îmi schimb obiectivele, oricât de fermă mi-ar fi voinţa. Şi, cred că cel mai vădit defect al meu, păstrez amintirea ofenselor primite.

George ROCA: Puţină istorie personală, vă rog! Amintiri plăcute... din copilărie...!

Daniela GÎFU: Amintiri... Sunt unele cuvinte al căror sens este, sau ar trebui să fie, tăinuit. Sunt originară din Bârlad şi o mândrie locală am purtat-o mereu cu mine. Cine nu a auzit de primul domnitor al Principatelor Unite, Moldova şi Muntenia, Alexandru Ioan Cuza? Sau de poezia „Gândăcelul” scrisă de poeta Elena Farago? Sau de inegalabilele portrete de copii realizate de pictorul Nicolae Tonitza? Sau de lingvistul Alexandru Philippide care dispreţuia formele fără fond? Sau de piesa de teatru „Take, Ianke şi Cadâr” scrisă de dramaturgul Victor Ion Popa, al cărui nume îl poartă şi Teatrul din urbe? Sau de savantul fizician Ştefan Procopiu, a cărui biografie m-a urmărit în anii adolescenţei, care a avut neşansa să se nască în România, motiv pentru care premiul Nobel l-a pierdut în favoarea fizicianului Niels Bohr pentru formula magnetonului.

De altfel, o amintire tare dragă mie a fost vizita pe care am făcut-o în toamna anului 1992 doamnei sale, Rodica Procopiu, care s-a dus la cele veşnice la vârsta de 101 ani. Aveam 19 ani şi eram deja studentă în anul I la Facultatea de Fizică a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (UAIC), facultate pe care am ales-o cu gândul să fac o carieră în cercetare. Avea o memorie absolut sclipitoare.

Şi, special l-am lăsat la urmă, fostul om politic al epocii comuniste, Gheorghe Gheorghiu Dej, figură extrem de contrariantă, care, se pare, că de pe patul de moarte, în martie 1965, convocându-i pe membrii Biroului Politic, l-a desemnat drept succesor pe Gheorghe Apostol şi nu pe Nicolae Ceauşescu. Acesta din urmă nici nu votase.

Citește mai departe: George ROCA:  INTERVIU CU DOAMNA DANIELA GÎFU

Maria, cea cu două țări

nagy3 1Pentru mulți români cu urechi cât de cât muzicale, numele Mariei Nagy încă mai staționează în garajul memoriei. Tânăra mărunțică, frumușică foc și dotată de la cel de sus cu o voce aproape identică – răgușită și sexy !- cu cea a faimoasei colege de breaslă de peste ocean, Bonnie Tyler, a făcut ceva valuri prin muzica românească a anilor ’70-’80. Născută la Remetea, în județul Harghita, Maria a reușit să devină celebră și nu pentru că, în acele vremuri, dacă erai „naționalitate conlocuitoare” trebuia să fii musai promovat, ca să se vadă imparțialitatea politicii Partidului, în materie de naționalități! Ci pentru că Maria era realmente talentată, iar timbrul vocii sale s-a făcut repede remarcat, fiind o „pată de culoare” în peisaj.
Maria Nagy s-a lansat cântând folclor și melodii din repertoriul Margaretei Pâslaru. S-a făcut mai apoi cu câteva premii pe la festivaluri naționale, a intrat în vizorul poetului Adrian Păunescu, care, fermecat de frumușica unguroaică, a selectat-o pentru binecunoscutul său program „Antena vă aparține”. Maria nu a rămas la stadiul de „amatoare” : a absolvit Școala Populară de artă, după care proiectele muzicale au început să se țină lanț : turnee prin toată țara, apoi emisiuni la radio și tv, după care…a ei a fost lumea ( ca și a femeilor de 10!) : turneele spre toate colțurile pământului au plimbat vocea Mariei Nagy pe numeroase scene, unde , deși avea nume unguresc, a reprezentat la înălțime România. Din 1988 însă, cu siguranță supărată pe lume ( avea și de ce, în acele vremuri! ) s-a stabilit definitiv în Ungaria. Este și motivul pentru care românii n-au mai auzit-o cântând, decât în ultimii ani, când YouTube-ul și cele câteva vizite fugare în România i-au readus inconfundabila voce în atenția melomanilor mioritici!

Citește mai departe: Maria, cea cu două țări

Roni CĂCIULARU: „MUGUR ALB, ŞI ROZ, ŞI PUR...” – CONVORBIRE CU PICTORIŢA MIRIAM COJOCARU

CR MIRIAM COJOCARU 2jpgMiriam Cojocaru, născută în 1945, în România. Licenţiată în Chimie. Din 1973 – în Israel. După zece ani, devine Doctor în Chimie. Lucrează în învăţământul superior, la „Universitatea Bar Ilan”. Concomitent, urmează cursuri de artă la „Universitatea” de la Tel Aviv şi la „Universitatea Bar Ilan”. De asemenea – studii la „Avni & Meimad Art Institutes” şi în Studiourile unor pictori ca Tzwi Tadmor, Jan Rauchwerger şi Ira Reichwerger. Urmează cursuri de artă cu Dr. David Greibs. Membru a Asociaţiei Pictorilor şi Sculptorilor din Israel. Numeroase expoziţii personale. Succes incontestabil, la public şi la presă. Arta lui Miriam Cojocaru afirmă un talent autentic, viguros, delicat şi triumfător.

***
Dorel Schor: „Pictoriţa (Miriam Cojocaru – n.n.) posedă ştiinţa jocului echilibrat între desen şi culoare. Imbinarea insidioasă a elementelor picturale reuşeşte să exprime emoţia, dar şi vitalitatea şi rigoarea care-i definesc demersul, reuşind să ne transmită senzaţia unor delicate poeme cromatice. (...) Pictura este pentru creatoare o expresie frontală şi interpretativă a ceea ce se întâmplă în jur, dar şi în lumea ei interioară...”

***
Cândva, notam şi eu: „Arta acestei pictoriţe înseamnă, în primul rând, subiectivism bine temperat. (...) Originalitatea expresiei, vibraţia interioară (...) sunt frânturi din zbaterea unui clocot de subtext (...). Ochiul artistei ştie să găsească în intimitatea existenţei diurne, farmecul inefabil al trăirilor profunde. In această intimitate asistăm la relevarea unui „joc secund”, care se referă la profunzimea existenţei. Uneori uşor tristă. Deşi alteori (...) apare un fel de Odă a Bucuriei, mai mult în surdină (...). Mi se pare că autoarea are iscusinţa (...) de a releva frumosul şi trăirile dintr-un anume al doilea plan al vieţii”.

***

Ar fi multe încă de spus despre pictura lui Miriam Cojocaru. Dar, ce ne interesează acum, aici, în aceste rânduri, este omul, sufletul artistului, modul său de a simţi şi de a se „dezvălui” prin viu grai. O conversaţie deci, un interviu ar putea să ne releve, poate, câte ceva din fiinţa care, prin arta sa, ne este atât de aproape. Pornesc în gând cu o întrebare, banală şi atât de ispititoare: „Cine eşti dumneata, distinsă doamnă?!” Dar nu o întreb astfel, spre a nu intra, cumva, cu ciubotele într-un suflet delicat şi deloc simplu. Şi după ce ne aşezăm la o cafea, în cochetul salon al casei Cojocaru, după ce schimbăm câteva vorbe, zic aşa, într-o doară:

- Stau şi mă-ntreb cum să-ncepem?
Interlocutoarea mea ia această spunere ca pe un fel de provocare:
- Şi vrei să-ţi spun eu?!

- De ce nu!?

Citește mai departe: Roni CĂCIULARU:  „MUGUR ALB, ŞI ROZ, ŞI PUR...” – CONVORBIRE  CU PICTORIŢA MIRIAM COJOCARU

Interviu cu sora lui Marius Bodnariu din Portland, Oregon

CristinaBodnariu6De vorba cu Cristina Bodnariu Moroshan din Portland Oregon
- Sunteți singura rudenie a lui Marius Bodnariu din Portland, puteți să ne spuneți ce fel de rudenie sunteți cu Marius și să ne spuneți puțin despre familia dumneavoastră din România?
- Sunt sora mai mare a lui Marius. Marius provine dintr-o familie cu șase copii: doi băieți (Daniel și Marius) și patru fete (eu, Mihaela, Andreea și Oana). Daniel este fratele nostru mai mare și singurul dintre noi care a rămas în România împreună cu soția și cei doi copii. El lucrează ca inginer specialist DPS (Data Processing System). De asemenea, cu mulți ani în urmă, Daniel a terminat Institutul Teologic din București și este pastor asistent la biserica Penticostală Filadelfia de pe strada Sebastian unde am fost cu toții membrii până cand am emigrat în Statele Unite și respectiv în Norvegia. Daniel și Marius sunt foarte apropiați. Având aceiași pasiune pentru Dumnezeu, dragoste pentru muzică, interes pentru computer, ei s-au înțeles foarte bine. Amândoi au lucrat în același domeniu, amândoi L-au slăvit pe Dumnezeu atât prin voce cât și prin instrumente. Aamândoi s-au căsătorit cu asistente medicale. Marius are un respect deosebit și o dragoste puternică față de Dan, ca de altfel și noi toți ceilalți.
- Cum ați aflat despre vestea tristă a despărțirii copiilor lui Marius și Rut și ce impact a avut asupra dumneavoastra ca mamă dar și ca sora lui Marius?

Citește mai departe: Interviu cu sora lui Marius Bodnariu din Portland, Oregon

Interviu cu Laurence Lemoine

LL3Laurence Lemoine : Una vida de periodista
Nació en París, Francia en 1969. Ya a la edad de 12 sueña con convertirse en un periodista. A los 16 años, participó en Nueva York “All bicentenario” de la Estatua de la Libertad con Nancy Reagan. Representó a la juventud francesa, después de ganar un concurso organizado por la Embajada de EE.UU, en París. Unos años más tarde, su sueño de convertirse en una periodista, se hizo realidad. Su nombre es Laurence Lemoine. Estudió Ciencias Políticas en París VIII, habla cuatro idiomas y tiene un profundo interés en los asuntos globales. Laurence ha viajado a muchos países donde vivió, trabajando para la prensa impresa, tanto en radio como en televisión. De Oriente Medio a África, donde se entrevistó con Yasser Arafat, pasando por el Caribe, donde trabajó para una emisora de radio, Laurence Lemoine ha cubierto todas las áreas del periodismo y de la comunicación.
Pregunta: Usted nació en París. ¿Puede usted decirme más acerca de su familia?
Respuesta: Yo soy la más joven (con un hermano gemelo), de una familia cristiana de seis hijos. He recibido una educación muy estricta, pero mis padres nos dieron lo mejor para ser feliz en la vida: el amor, la confianza en sí mismo, la capacidad de adaptación y la independencia.
P: ¿Qué le llevó a ese interés por el periodismo? ¿Qué despertó su interés ? ¿Hubo alguien en su vida en ese momento que le inspiró para convertirse en una periodista?
R: Cuando yo era una pre-adolescente en los años 80, las noticias sólo hablaban de Oriente Medio (Líbano en el 82 con la invasión de Israel; el conflicto Israel/Palestino con bombas, rehenes, secuestros; Irán en el 81, etc.) Fué entonces, cuando empecé a leer los periódicos y escuchar la radio. Yo estaba fascinada por todos estos temas y quería entender algo (cosa en realidad imposible). Yo quería ser periodista para conocer y descubrir el mundo y tocar yo misma la realidad, sin intermediarios entre el evento y yo. Yo quería vivir en directo lo que estaba sucediendo en el mundo. Era claro y natural que debía ser periodista. Entonces empecé a prepararme. Por ejemplo, cuando yo tenía 15 o 16 años, grababa los boletines de información general de France-Info en mi habitación, escribía todo esto en un papel y luego lo repetía con el mismo tono profesional. Unos años más tarde, despertaba bastante gente con mis noticias y entrevistas!

Citește mai departe: Interviu cu Laurence Lemoine

Veronica IVANOV: INTERVIU CU DR CHIRURG OFTALMOLOG ADRIANA SPASTRI

SPASTRI Adriana Dr wbVeronica IVANOV: Vă mulţumesc că aţi acceptat să oferiţi un interviu ziarului nostru. Aş dori să ne spuneţi cum au fost începuturile carierei de doctor… cum l-aţi cunoscut pe soţul dumneavostră, Petros Spastris.

Dr. Adriana SPASTRI: Am fost colegi de facultate din prima zi, la Facultatea de Medicină din Cluj. Eu sunt din Piteşti şi am dat examen la facultatea de medicină din Cluj pentru că aşa m-a indrumat mama, care era asistentă de obstretică şi ginecologie la Piteşti, oraşul unde m-am născut, am copilărit şi am trăit, până am intrat la facultate. Mama a considerat că Facultatea de Medicină din Cluj este cea mai bună şi eu trebuie să merg acolo. Deşi nu aveam nicio rudă, nicio cunoştinţă sau prietenă la Cluj, acolo m-am dus. Mai am o soră, cu vreo 10 ani mai mică. Nimeni din familia mea nu a terminat medicina, deşi eu sunt a patra generaţie de intelectuali din familie. În prima zi de facultate, la Cluj, s-a întâmplat să fiu cu soţul meu în aceeaşi grupă, în aceeaşi serie… făceam cursurile şi laboratoarele împreună. El a venit cu un an mai devreme, a făcut cursul pregătitor de limba română, tot la Cluj. Şi el a venit la Cluj pentru că aşa i s-a zis din Cipru, că este cea mai bună facultate de medicină din România şi a vrut să vină în România, pentru că i s-a spus că este limba latină şi că este apropiată de franceză, italiană şi o să-i fie uşor să o înveţe… Am fost colegi din prima zi şi buni prieteni până la sfârşitul anului doi. Îl admiram pentru că era foarte silitor, învăţa extraordinar de mult, ştia totul pe dinafară… La cursuri eram împreună... am stat în acelaşi complex de cămine, dar fiecare la alt cămin; erau căminele separate… de fete şi de băieţi, şi de studenţi străini şi studenţi români. Am făcut facultatea între anii ’78 - ‘84. După doi ani am avut o relaţie şi ne-am hotărât să ne căsătorim, deşi era destul de dificil. Am făcut o cerere la Marea Adunare Naţională şi la preşedinte şi după un an de zile ne-au aprobat. A existat şi reacţia părinţilor, a rudelor… eu am cerut de mai multe ori să vin să vizitez Ciprul dar nu mi-au aprobat. Ca să poţi să pleci trebuia să faci o cerere… să-ţi dea dreptul să vii, să garanteze cineva pentru tine că îţi plăteşte casă, masă, asigurare; făceau părinţii lui, dar nu mi-au aprobat niciodată. Realitatea este că nu am insistat nici eu foarte mult.

Citește mai departe: Veronica IVANOV:  INTERVIU CU DR CHIRURG OFTALMOLOG  ADRIANA SPASTRI

Web Analytics