Alexandru BRAȘOVEAN: DIALOG CU ANCA SÎRGHIE DESPRE MARIN PREDA - UN CLASIC MODERN AL PROZEI ROMÂNEŞTI

PREDA MarinAlexandru BRAȘOVEAN: Literatura română în dialog radiofonic este un exerciţiu inedit ca spontaneitate de analiză şi sinteză care se va constitui într-o carte venită în ajutorul tinerilor interesaţi să aprofundeze cunoştinţele lor, nuanţate prin perfecţionarea metodei de abordare a textului literar, în directă corelaţie cu biografia scriitorului spre lărgirea şi completarea culturii generale a lectorilor. Cine a fost Marin Preda - scriitorul şi omul?

Anca SÎRGHIE: Primul scriitor român care poate fi comparat cu Tolstoi prin forţa sa artistică de cuprindere a adevărului vieţii şi prin redarea omenescului, s-a născut la 5 august 1922 în comuna Siliştea-Gumeşti din judeţul Teleorman într-o familie de ţărani, care s-au constituit drept cel dintâi model literar al său. Absolvent al şcolii normale din Bucureşti în 1941, Marin Preda va debuta un an mai târziu în ziarul „Timpul” cu schiţa Pârlitu’. Volumul de debut „Întâlnirea din Pământuri” (1948), impresionant prin scenele de erupţie instinctuală halucinantă, specifică lumii aspre a satului arhaic, este urmat în 1952 de nuvela „Desfăşurarea”, dedicată ţăranului perioadei comuniste. În 1955 publică o creaţie fundamentală a prozei româneşti, prin care Marin Preda se şi impune definitiv, romanul de inspiraţie rurală „Moromeţii”, volumul I, urmat după 12 ani de volumul II, scris într-o altă tehnică, spre a reprezenta periplul ţăranului român în epoca socialismului. Dimensiunea epopeică a cuprinderii unei întregi societăţi este dublată de puterea unei analize balzaciene în prezentare, fără ca scriitorul român să preia şi tehnica autorului „Iluziilor pierdute”. Urmează „Intrusul” ((1968), „Risipitorii” (1969), „Marele singuratic” (1972) şi „Delirul” (1975), cu investigarea altor medii, ca cel citadin, industrial, intelectual şi artistic, dar aceste romane sunt inegale valoric. Scriitorul atrage atenţia din nou în 1971 prin cutezătoarele eseuri din „Imposibila întoarcere”, urmat de „Convorbiri cu Marin Preda” (realizate de Florin Mugur în 1973) şi de „Viaţa ca o pradă”, 1977, în care este expusă opinia sa despre viaţa şi arta contemporană. Romanul în 3 volume „Cel mai iubit dintre pământeni” va fi publicat în 1980, anul morţii prozatorului.

Alexandru BRAȘOVEAN: Cum l-aţi cunoscut pe Marin Preda?

Anca SÎRGHIE: I-am cunoscut opera pe măsură ce ea a fost publicată, citind volum după volum la aproape fiecare apariţie. Când ne-am întâlnit în toamna lui 1979 la Sibiu, unde Marin Preda venise pentru o adunare a Uniunii scriitorilor, am avut sentimentul unei necesare recunoaşteri. Chipul omului mărunt ca statură era dominat de ochelarii cu multe dioptrii, iar obrazul parcă făinit, în relieful căruia nişte negi se lăfăiau proeminenţi atesta o suferinţă. Aşadar, acesta era „maestrul”, căruia toţi interlocutorii îi arătau o consideraţie deosebită. Emoţia mea a constat în bucuria de a dialoga în tihna specifică unui interviu despre personajele sale, pe care eu de mulți ani le prezentam ca profesoară elevilor mei cu atâta însufleţire. Era şi o rară şansă de a afla ce proiecte literare avea Marin Preda într-o toamnă rodnică a creaţiei. Reconstituind primul moment când ne-am aflat faţă în faţă, îmi amintesc că din partea revistei „Transilvania“ Mircea Tomuş m-a prezentat scriitorului cu rugămintea ca Marin Preda să-mi dea un interviu. Pentru că scriitorul a acceptat, după o precizare a condiţiilor financiare pe care maestrul le impunea revistei, ne-am întâlnit şi i-am citit cele 10 întrebări, pregătite cu multă preocupare. L-am văzut mulţumit să le accepte pe absolut toate, după fiecare precizarea lui fiind: „Şi la aceasta răspund…“ Am început să notez cu hărnicie ceea ce povestea el pe marginea primelor întrebări din lista mea. Prezent la întrevederea aceasta, medicul Claudiu Tănăsescu mi-a făcut un semn discret că, de fapt, după o zi grea Marin Preda era foarte obosit. Am sesizat şi eu indispoziţia sa şi am acceptat să continuăm dialogul după lectura unui nou roman ce urma să apară în primăvara anului 1980. Era vorba despre „Cel mai iubit dintre pământeni”. Scriitorul a mai părut încă o dată surprins, când i-am spus că citisem un fragment din acel roman, abia anunţat al său, aşa cum fragmentul apăruse în presa literară. Ne-am dat întâlnire la Editura „Cartea Românească” la Bucureşti unde m-am prezentat şi am mai vorbit de câteva ori la telefon. În mod evident scriitorul avea plăcerea conversaţiei şi discuta adesea despre Ilie Moromete ca despre un om viu, alăturat nouă. O dată îmi chiar ceruse insistent să-i spun prin ce se deosebeşte Ilie de ţăranii ardeleni, pe care în fugitivele şi atât de puţinele lui treceri prin Transilvania nu-i cunoştea destul şi ar fi vrut să scrie despre ei. Prin aprilie 1980, fără să ştiu că aceea va fi ultima noastră conversaţie telefonică, exact cu două săptămâni înainte de moartea sa intempestivă, am purtat un dialog mai lung despre volumul II la „Delirul”, care era în plin şantier, despre receptarea critică a capodoperei sale „Cel mai iubit dintre pământeni”, cartea de la care autorul “aştepta mult”. La un moment dat şi-a dat seama cât durase conversaţia şi m-a întrebat dacă vorbesc de la telefonul meu de acasă. Când am confirmat, a exclamat cu nelinişte: „Înseamnă că ţi-ai dat un salariu întreg...”. I-am spus că mai important decât banii, consider că este interviul nostru neterminat în anul precedent la Sibiu. M-a asigurat cu seninătate că „interviul va fi foarte frumos”, pentru că i-am pus întrebări inteligente şi va răspunde la toate întrebările care mai rămăseseră neatinse în discuţia noastră de la Sibiu. N-a fost să fie aşa! După moartea scriitorului, am primit la Sibiu vizita unui colonel bucureştean de la Criminalistică. El dorea să ştie dacă Preda nu s-a plâns cumva de vreo ameninţare din partea sovieticilor, întrucât, între altele, se vehicula ipoteza că moartea scriitorului ar fi fost provocată de cei nemulţumiţi de curajul lui de a reprezenta în ultima lui carte dialogul dintre Gh. Gh. Dej şi Stalin la Kremlin. Ceea ce descoperise chiar criminalistul pe baza fişelor de lectură ale scriitorului era că Preda respectase întru totul adevărul, bazat pe documente de arhivă, drept care nu era nici-un motiv de răzbunare politică. Am continuat să predau elevilor şi studenţilor mei opera lui Marin Preda, dar poate cu o altă stare sufletească, iar interviul neterminat a apărut în presa literară.

Alexandru BRAȘOVEAN: De ce consideraţi că Marin Preda este declarat un scriitor canonic?

Anca SÎRGHIE: Ilustrând proza realistă de tip tradiţional sub raport tematic, Marin Preda s-a deosebit esenţial de Liviu Rebreanu, de Marin Sadoveanu şi de alţi scriitori, impunând un nou gen de ţăran nu numai prin atitudinea faţă de pământ, ci chiar prin însăşi concepţia sa de viaţă şi prin modul comportării. În abordarea caracterizării personajului principal al romanului Moromeţii se cere reliefat faptul că spre deosebire de Ion din capodopera rebreniană Ilie Moromete este un ţăran înzestrat cu spirit meditativ, analitic şi satiric, o fiinţă dornică să înţeleagă mersul istoriei. El este uimit să constate că timpul uzurpa tocmai condiţia sa, respectiv idealul secular în care şi el credea. La Ilie Moromete disimularea, care culminează în scena vizitei perceptorilor porniţi prin sat să strângă fonciirea, nu este numai o reacţie defensivă, ci devine o a doua natură, un mod propriu de manifestare, care între cei apropiaţi îl face ciudat, sucit, cu toane. Deşi are o vie curiozitate intelectuală şi este constructiv sub raportul proiectelor, ironia caustică şi hedonismul cu care abordează evenimentele agrare ale anului -secerişul- îl fac neînţeles, aşa cum este şi portretizat de Dim Vasilescu într-o mică statuetă. El nu poate asimila ideea că producţia agrară trebuie să fie privită ca o marfă, iar mecanismul compus din lucrul la câmp care să producă cereale, vânzarea lor pentru plata impozitelor şi a datoriilor la bancă, astfel ca apoi totul să fie luat de la capăt, i se pare iraţional. În felul său specific cercetează cu perspicacitate acest mecanism, îl experimentează, explicându-l chiar şi feciorilor. În mod concret, el îl refuză, sustrăgându-se de la efortul muncii sub fierbânţeala caniculară a soarelui la seceriş sau neacceptând să continue drumul început cu Tudor Bălosu pentru a vinde mai rentabil produsele agrare, atunci când a considerat că poate ajuta printr-un gest de omenie o femeie necăjită. Zvonul că tatăl lor a făcut o afacere mai puţin rentabilă în comparaţie cu vecinul chiabur îi atrage reproşul băieţilor, pe care Ilie nu ezită să-i trimită cu bucate spre satele de la munte, din dorinţa de a-i familiariza cu acest gen de activitate comercială, chiar dacă era convins că ei vor obţine rezultate mai slabe decât el. Ceea ce-l interesa pe Ilie era nu beneficiul, ci formarea băieţilor săi ca gospodari. Mai târziu, controversa dintre el şi Nicolae, mezinul familiei, venit în sat ca activist de partid, trimis ca să pledeze pentru „noul umanism”, din volumul II al romanului, este simptomatică pentru mutaţiile ce se produceau în ideologia ţăranului.

Marin Preda creează o nouă comedie umană şi disecă procesul de pauperizare a ţăranului mijlocaş în perioada atât de prosperă a regalităţii din România interbelică. Satul este conceput după structura unei cetăţi, având –conform opiniei lui Al Paleologu- modelul „fără îndoială al Atenei”. Noutatea este şi una de factura stilistică, precum şi cea de tehnica şi de temporalitatea romanului. Deşi acţiunea este în debut plasată într-un timp senin „răbdător cu oamenii” şi fără seisme sociale îngrijorătoare, în mod paradoxal tăvălugul istoriei va produce efecte fulgerătoare în sensul uzurpării însuşi destinului milenar al ţărănimii ca o clasă tradiţională. Fiii lui Ilie Moromete nu mai sunt ţărani. În primul volum Achim, Nilă şi Paraschiv sunt reprezentanţii unei tinere generaţii, care nu dovedeşte nici puterea de interpretare a realităţii, nici tăria morală de a impune o atitudine şi o orientare proprie. De aceea, ei aleg calea jalnică a fugii frauduloase din familia tatălui lor şi din lumea satului, acceptând compromisul unor ocupaţii marginale la Bucureşti. Despărţit de Catrina, care l-a părăsit, Ilie nu-şi mai face prieteni adevăraţi între sătenii care se ridică acum şi îşi pierde cu totul strălucirea şi prestanţa. Romanul sfârşeşte în mod semnificativ cu moartea personajului, a cărui îmbătrânire şi însingurare este descrisă în volumul II al romanului, care este sub raport tematic chiar mai bogat ca cel dintâi. De aceea, el trebuie recomandat pentru lectură. Astfel se va urmări declinul protagonistului care nu-şi mai păstrează rolul de lieder de opinie, fără de care altădată nu începeau în Poiana lui Iocan discuţiile presărate cu ironii despre viaţa politică a ţării, aşa cum aceasta era prezentată în presa momentului. Politica devine obiectul unei inedite „comedii verbale”, prin care autorul ilustrează radicalizarea conştiinţei ţărăneşti. În anii socialismului din Siliştea Gumeşti, o adevărată imago-mundi a prozei autorului, pe care o reia în „Marele singuratic” şi în „Delirul”, dispăruse acel „Areopag” al înţelepţilor satului, sfat la care Ilie se prezenta numai dacă înţelegea că are cu cine discuta. El a trăit drama paternităţii ultragiate, suferinţa lui fiind mai ales una morală, nu doar materială. Cea mai gravă pierdere este cea a liniştii superioare cu care el privea lumea ca pe un spectacol. De aceea Moromete a fost socotit de critica literară un Esop al spaţiului balcanic dunărean. Spre finele vieţii sale, ieşit în ploaie, Ilie se adresează lui Bâznaie, reproşându-i într-un monolog semnificativ inconştienţa cu care afirmase că ţărănimea este o clasă socială condamnată de istorie. Ultimele cuvinte rostite doctorului şi reţinute de Ilinca, fiica lui, au fost: „eu totdeauna am dus o viaţă independentă!” El întruchipează tema centrală a romanului, cea a independenţei morale a omului care înfruntă fatalitatea istoriei, acum când satul de tip tradiţional arhaic intră într-un proces alert de destrămare şi de restructurare. Ilie nu acceptă să fie socotit “ultimul ţăran al istoriei”, iar idealul său era cu totul deosebit de cel al lui Ion, cumulardul de pământuri din capodopera lui Liviu Rebreanu cu titlu omolog. Motivul obţinerii pământului figurează în romanul „Moromeţii”, dar numai ca temă secundară, prin conflictul dintre Birică şi Bălosu, tatăl Polinei. Nu trebuie omis faptul că M. Preda a valorificat tehnica amplificării unui portret, urmărind metamorfozele biologice şi spirituale ale personajului principal, căruia de-a lungul romanului i-a trasat alte noi tuşe de culoare. Ilie este individualizat prin nervul replicii, adesea polemice, iar viziunea autorului este una scenică. Sub raport stilistic, se valorifică novator stilul indirect liber. Aşadar, Ilie este întruchiparea unei anumite lentile prin care este privită existenţa, pe care de la M. Preda o putem numi „moromeţianism”. Acesta este definit ca o capacitate de a privi cu înfiorare transcendentă realitatea socială, cu datele ei pragmatice, dispreţuite în numele unei inteligenţe şi a unei superiorităţi a imaginaţiei. Demonstraţia autorului este tocmai aceea a amendării moromeţianismului ca anacronic în calea tăvălugului istoriei.

Alexandru BRAȘOVEAN: Ce teme credeţi că vor mai fi cuprinse în programa examenului de bacalaureat?

Anca SÎRGHIE: Pentru că Marin Preda a fost un mare creator de oameni, tipologia sa fiind una cu totul inedită, se poate aborda şi un alt personaj, Nicolae, mezinul familiei Moromete. Analistul cel mai talentat şi intuitiv al prozei româneşti contemporane, M. Preda are intuiţia notaţiei de detaliu, exploatată atunci când îi trasează mezinului familiei traiectoria de la băiatul chinuit de Bisisica, oaia nărăvaşă, şi până la ipostaza activistului de partid, care a fost nevoit să devină. Pentru examen se cere reflectat şi asupra unei formulări ca aceasta: „Prezintă construcţia subiectului unui roman de M. Preda, prin referire la: acţiune, conflict, relaţii temporale şi spaţiale.” Ritmul inegal al acţiunii, care debutează liniştit, aşa cum suntem anunţaţi, de altfel, în incipit, ca numai spre finalul primului volum să devină mai alert şi mai consistent evenimenţial, susţine conflictul central produs între aparenţa şi esenţa timpului istoric. În demonstraţia ideii că „timpul nu mai avea răbdare cu oamenii” se cere oprit la câteva episoade semnificative, cum este discuţia din debut între Ilie şi Bălosu, care dorea să-i cumpere salcâmul, apoi tăierea acelui arbore cu valoare simbolică nu numai pentru întreaga comunitate rurală ci şi pentru şubrezirea gospodăriei ţăranului mijlocaş, ameninţate de datoriile contractate la bănci şi de conflictele lăuntrice ale familiei. Dintr-o consemnare a vieţii rurale imperturbabile, cum părea romanul la început, Moromeţii devine oglinda unui seism care zguduie din temelii satul, în care noua eră comunistă a răsturnat vechile temelii, a aruncat la periferie pe gospodarii de frunte, spre a fi înlocuiţi de oamenii de la margini, cei ce fuseseră dispreţuiţi pentru nepriceperea şi sărăcia lor. Scenele de intensă mişcare dramatică se proiectează cu încetinitorul în volumul II, unde configuraţia umană a satului este schimbată acum când primarii au fost înlocuiţi de către celula de partid comunist instalată, iar Nicolae reapare în Siliştea Gumeşti ca instructor al comitetului raional de partid comunist din Pălămida. Aria de cuprindere este panoramică. Munca de lămurire se duce de către comunişti printre ţărani, cărora li se cere să înţeleagă rostul cotelor puse pe produsele agrare, al arestării chiaburilor, duşmanii poporului etc. Veridicitatea imaginii satului românesc contemporan, creată de Marin Preda, nu are precedent şi nici concurent în proza noastră naţională. Privite dur, cu o anumită brutalitate de către scriitor, imperativele istoriei în perioada stalinismului comunist strivesc voinţa şi idealurile ţăranului român conservator, iar moartea lui Ilie din final este una simbolică pentru experienţa donquijotismului închiderii într-o credinţă, cea în rezistenţa formulei sale de viaţă. Iată de ce Ovid Crohmălniceanu definea Moromeţii ca „romanul destrămării unui mit.” Este vorba nu numai de o carte dramatică, ci şi de una polemică şi problematizantă. În comparaţie cu Ion Creangă sau Mihail Sadoveanu, la care satul arhaic era senin, Marin Preda a prezentat dinamic o comunitate rurală cuprinsă de un proces ireversibil.
--------------------
Prof. Alex Brașovean, redactor al emisiunii Gaudeamus la Radio Eveniment la Sibiu, a intervievat pe conf. univ. Anca Sîrghie în lecții de literatură săptămânale între anii 2002- 2011. Interviul despre Marin Preda a apărut în Întâlnire pe calea undelor. Interviuri radiofonice despre scriitori români, cu un Cuvânt înainte de Ana Blandiana, vol. I, 2008, Editura Technomedia, Sibiu, p. 170-177.

Web Analytics