Roni CĂCIULARU: TRECUTUL, AH!, TRECUTUL! – CONVORBIRE CU PICTORIŢA LIANA SAXONE HORODI

SAXONE HL XWBInterviul acesta are o istorie mai aparte. A curs, la început uşor. Intr-un moment dat, după anumite întrebări însă, interlocutoarea mea tace! N-are ce să spună? Ba bine că nu! Are, dar la ce bun?!... Şi nu vrea să se-ntoarcă la un anume trecut! E drept, e trecutul ei, deci este dreptul ei să tacă sau să-mi povestească. Dar ce mă roade pe mine e că acest trecut este şi al altora, deloc puţini; e dureros, dramatic, omenesc. Unii dintre noi l-au trăit pe pielea lor, a rudelor, a prietenilor sau a unor simpli cunoscuţi... Dar ea tace! Acum, eu ce trebue să fac? Să insist? Să readuc înaintea sufletului ei de artist dureri şi fapte consumate? Sau, poate, s-o iau pe ocolite? Să mă fac că nu văd lacrimi şi nu aud vorbind tăcerile Lianei Saxone Horodi?!

Ei, bine, recunosc, mi-e peste mână! Dar nici nu pot trece peste unele adevăruri triste. Ne plac sau nu - ele au existat. Sunt legate de tarele umane, de răul din om. Răul suferit, răul provocat... Fără să vreau, gândindu-mă la interlocutoarea mea, îmi amintesc de versurile lui Esenin, către mama sa: „Prea devreme, pierdere şi trudă,/ Mi-a fost dat trăind să pătimesc”... Totuşi, să începem!

Mă bizui pe faptul că ne cunoaştem de atâta vreme, că există un mod de a ne înţelege calităţile şi slăbiciunile, că suntem de vârste apropiate şi, în esenţă, nu odată, vedem viaţa cam în acelaşi fel. Şi trebuie, înainte de toate, să spun că Liana este un vulcan, care erupe mereu. Când o face în artă, la şevalet, e magnifică. Insă, să te ferească Dumnezeu să intri în conflict cu ea – ceea ce nu-i deloc greu!...

Liana este astăzi un nume! A studiat pictura cu celebrul artist român Rudolf Schweitzer – Cumpăna. Are studii avansate, peste ani, după prima tinereţe, la Institutul de artă „Avni”, din Tel Aviv. Işi amplifică cunoştinţele, tehnica şi chiar aptitudinile, la Cercul de Pictură al lui Yehuda Yatziv din Haifa. Are expoziţii de artă încununate de un real succes. Presa îi subliniază valoarea, originalitatea, stilul şi amplitudinea estetică, mesajul profund uman. Devine un mare succes de public. Este membru al Asociaţiei Pictorilor şi Sculptorilor din Israel. Şi este, în acest timp, laureată a premiului „Nicu Palti”, al premiului „Ianculovici”, ca şi al prestigiosului premiu „Herman Struck”... E iubită şi cunoscută în Israel şi-n România.

Personajul cu care stau de vorbă e interesant ca artist, dar şi ca om. Biografia sa este, de fapt, o zbatere vulcanică, ascunsă în adâncuri, dar ce e cel mai frumos e faptul că din lava eruptă nasc agate, smaralde, culori, desene şi stări sufleteşti cu lumină în ele, cu umbre şi iubiri, cu tristeţi şi nostalgii... La-nceput i-am zis:

Roni CĂCIULARU: Pictezi şi scrii la gazete. Unde eşti mai tare?

Liana SAXONE HORODI: Mare şi tare sunt în pictură. Dar, ca să fiu sinceră cu tine, mă mai necăjesc fiindcă, uneori, când citesc ceva, dintr-o dată îmi zboară gândul în altă parte. Mă reîntorc apoi unde am rămas şi continui, fără să se piardă nimic. Totuşi, singurul loc unde mă concentrez sută la sută este pictura.

(O întreb, aproape fără să stau pe gânduri, dacă e un om fericit...)

Liana SAXONE HORODI: Cred că l-aş mânia pe Dumnezeu, dacă aş spune că nu sunt fericită. Am însă perioade de „up and down”, fiind mai mult down decât up. Am motive, fără îndoială, să fiu un om fericit, dar există un „drăcuşor”, pe care l-am amintit şi-n prefaţa albumului meu.

Roni CĂCIULARU: Minunat album!

Liana SAXONE HORODI: E meritul lui Mirel, soţul meu. El s-a ocupat îndeaproape. E cadoul lui ...

Roni CĂCIULARU: Şi zici că dracul – cu diminutiv, fie, îşi mai vâră coada...?

Liana SAXONE HORODI: Hai să lăsăm asta...

Roni CĂCIULARU: De ce?!

Liana SAXONE HORODI: Să-ţi spun: sunt amintiri din trecut. Dureroase... Drăcuşorul ăsta mereu revine, şi am noroc cu pictura mea. Imi regăsesc echilibrul numai când pictez.

Roni CĂCIULARU: Pictura ta, puternică şi expresivă, nu prea trădează un om trist. Şi totuşi, dacă priveşti mai atent...

Liana SAXONE HORODI: Nu ştiu dacă să râd sau să plâng, dar la expoziţiile mele, publicul strigă cu entuziasm: „O explozie de culoare, de lumină, de optimism!”. Şi eu rămân „statuie”, întrebându-mă de unde naiba rezultă optimismul?!

Roni CĂCIULARU: Ce deteşti cel mai mult?

Liana SAXONE HORODI: Minciuna.

Roni CĂCIULARU: Ce şi pe cine iubeşti?

Liana SAXONE HORODI: Îl iubesc pe omul care mă „suportă” de 44 de ani. Pe fiii noştri şi pe soţiile lor, pe care le numesc „fetele mele, fără durerile naşterii”. Pe nepoţi. (In viaţa vieţii mele nu mi-aş fi închipuit că o să ajungem la şapte nepoţi - asta când fiii noştri sunt făcuţi cam la vârsta a doua). Şi-mi iubesc prietenii. Dar stai, că n-am terminat deloc! Iubesc viaţa, iubesc oamenii de bine, „lumea asta minunată”, cum spune un cântec românesc... Iubesc adevărul. Iubesc tot ce e frumos. Iubesc succesul. Şi al meu, şi al altora...

Roni CĂCIULARU: Dacă ai putea să te schimbi, cum ţi-ar place să fii?

Liana SAXONE HORODI: Mai puţin sensibilă, mai puţin impulsivă, şi mi-ar place să am mai multă încredere în forţele mele. Drăcuşorul acela este prezent şi prin îndoielile care mi le strecoară, prin nemulţumirile şi dorinţa de împlinire maximă...

Roni CĂCIULARU: Ce regreţi?

Liana SAXONE HORODI: Şi dacă ar fi să regret ceva din trecut, mai pot să schimb ceva?! Regret, de exemplu, că nu am ajuns în Israel la vârsta şcolii, ca să nu fiu, după 53 de ani de la venirea mea aici, în situaţia că nu ştiu să scriu în limba ebraică. Este ăsta un handicap teribil!

Roni CĂCIULARU: Pentru care greşeli ai cea mai mare toleranţă?

Liana SAXONE HORODI: Pentru greşelile inerente, care nu au la rădăcină răutatea.

Roni CĂCIULARU: Ce ai vrea să ţi se ierte?

Liana SAXONE HORODI: Am mai spus – impulsivitatea. Este o trăsătură cu care m-am născut, dar i-am pus „în gardă” pe cei care mă-nconjoară că „ieşirile” mele n-au fost şi nu sunt din răutate. Soţului meu, în plus, i-am explicat, şi s-a convins şi singur, că asta înseamnă şi ceva bun: „Ce-i în guşă-i şi-n căpuşă”!...

Roni CĂCIULARU: Cum ai vrea să-şi amintească nepoţii de tine?

Liana SAXONE HORODI: Mai întâi sper, ţinând cont de ritmurile de azi, sper din toată inima, că vor avea totuşi timp să-şi amintească şi de bunici. Să-şi aducă aminte că i-am iubit, i-am răsfăţat, ne-am mândrit cu succesele lor şi ne-am dat silinţa ca şi ei să fie mândri de noi... Dar deocamdată, suntem plini de ei, de bucuria de a fi bunici. De bucuria de a ne vedea fiii la casele lor, cu copiii lor...

Roni CĂCIULARU: Cât priveşte copilăria ta...

Liana SAXONE HORODI: Ştii ceva?!... N-ai vrea să vorbim de pictură? Ţi-am spus că vreau să lăsăm trecutul în plata Domnului !...

(Eu, cel care conduc oarecum dialogul ăsta, n-am vrut să discut despre pictură. Pictura e de privit, mai puţin de vorbit. Dar viaţa? Dar abuzurile din traiul oamenilor? Dar nedreptatea? Suferinţa? Revolta? Tristeţea? Norocul? Disperarea?... Toate astea n-au lipsit din viaţa pictoriţei Liana Saxone Horodi. Au fost speranţe, au fost dorinţi, au fost renunţări. A fost o luptă pentru supravieţuire. Au fost sentimente, unele indicibile. Au fost lacrimi plânse şi neplânse... Cum pot oare să-mi ridic gulerul şi să nu privesc şi înapoi?! Las convorbirea neterminată. Caut prin biblioteci şi prin internet...

Liana s-a născut la numai cinci zile după instaurarea dictaturii legionare în România, regimul cel mai antisemit din această ţară. Tatăl ei, juristul Valentin Saxone, este scos din Baroul Avocaţilor, luându-i-se astfel dreptul de a-şi câştiga o existenţă demnă, prin profesia sa. Apoi a venit regimul comunist. O altă dictatură: proletară. „Democraţia populară”, în 1948, îi neagă şi ea lui Valentin Saxone dreptul de a fi avocat. Din cauza „refuzului de a colabora” cu regimul. Cine a citit cartea de Memorii a tatălui ei ”Speranţe în întuneric”, editată de Liana în două ediţii, poate înţelege cum a fost copilăria şi adolescenţa Lianei Saxone Horodi. Poate înţelege tăcerile de azi ale pictoriţei. Pe la 20 de ani, Liana Saxone devine fiica unui condamnat la muncă silnică, pentru „uneltire contra ordinii sociale”... A trecut prin celebra închisoare Jilava. Fiica lui absolvă liceul în 1957. Desena şi picta de mică şi ar fi vrut să studieze Artele Plastice, talentul ei fiind proeminent. Familia îi cere însă o meserie, încât se duce la Facultate la Arhitectură; dar acolo este respinsă, având „origine nesănătoasă”.

Şi iată cum nişte cuvinte, nişte noţiuni se-ntretaie, se amestecă, devin destin, dramă şi blestem. Cuvinte grele: ura de rasă, lupta de clasă, origine nesănătoasă... Câţi n-au suferit de pe urma absudităţii şi durităţii unor vremuri, a unor oameni. In 1963 tatăl Lianei este eliberat... O dată, într-o altă discuţie, Liana mi-a spus, cu glas sugrumat... Mi-a spus, sau a scris?!... Nu mai ţin minte!)

Liana SAXONE HORODI: Vezi, tu?! N-ar fi înţelept să descopăr lucruri supărătoare din trecut. Iar dacă nu vorbesc, nu înseamnă că n-am ce spune! Dar nu mi-ar folosi nici mie, nici altora. Gândeşte-te, ca şi mine, la versurile cunoscutului publicist Sever Plotzker, care a scris poezia „Să alungăm obsesia urii”: „Ura este o uliţă întunecată/ Fără ieşire/ Fără destinaţie/ Fără lumină la capăt,/ Fără rază de speranţă./ Toată numai întuneric,/ Ea nu duce la nici un loc,/ Numai la distrugerea celor care merg pe ea”.

Roni CĂCIULARU: Dar, spune-mi cinstit, cu mâna pe inimă, tu nu urăşti niciodată.

Liana SAXONE HORODI: Aş vrea. Însă nu pot. Nu te uita că am temperamentul ăsta coleric, vulcanic... Nu urăsc. Iubesc. Şi sufăr. Uneori mă supăr, apoi îmi pare rău, caut să mă-mpac...

Roni CĂCIULARU: Ai vrea să vorbim despre afecţiune?

Liana SAXONE HORODI: Mai întâi, ca-ntotdeauna, e bine să ne definim termenii. Şi-ţi precizez că m-am verificat în Dicţionarul explicativ al limbii române. E vorba de „simpatie, prietenie, ataşament faţă de cineva”. Adevărul e că avem nevoie, cu toţii, de afecţiune. E o necesitate. Ea ţine de suflet. Ne motivează traiul. Ne împinge să mergem mai departe, chiar dacă uneori e greu, sau pare imposibil. Ei bine, dragostea ne face vii. Dar ce este important e că nu avem numai nevoie de afecţiune, ci avem şi o imensă nevoie de a dărui afecţiune.

Roni CĂCIULARU: Sigur că absenţa tatei a influenţat cursul firesc al întregii familii...

Liana SAXONE HORODI: N-a fost simplu, nici uşor... Sunt prea multe de spus şi nu le spun. Dar, apropo de afecţiune. Am intrat atunci, când tata a fost ls închisoare - împlinisem de-acum 19 ani - la o cooperativă care producea artizanat. Erau acolo tot felul de „foşti”. Şeful meu, un fost ofiţer de carieră, dintr-o familie de antisemiţi, îmi făcea la început zile fripte. Apoi, lucrurile s-au schimbat, iar eu luasem Premiul întâi pentru artizanat. Când am primit aprobarea de plecare în Israel - tata era de-acum acasă - şeful meu a venit să-şi ia rămas bun şi să mă laude: „Liana are măestria să-şi facă din duşmani prieteni”. Atunci nu m-am abţinut şi i-am spus: „Cum ai putut să mă duşmăneşti? Eram necăjită, avusesem nenorocul să înfrunt viaţa atât de timpuriu, munceam din greu de dimineaţa până seara... Când mă întorceam cu autobuzul spre casă, adormeam în picioare, cu capul pe mâna agăţată de cureaua de susţinere. Şi asta, în timp ce perechi tinere se întorceau de la Şosea, bucurându-se normal şi frumos de vârsta lor! Cum ai putut să fii rău şi potrivnic?!” S-a scuzat, s-a justificat. In felul său... Eu însă nu l-am urât - ba, mai mult, am continuat să fim prieteni... Da, da! Prieteni, până în ultima lui clipă... Iar în zilele noastre de acum, continuam prietenia cu fiica lui, Victorela Neagoe, o persoană cu reale calităţi, pe care o-ndrăgim, şi eu şi Mirel.

Roni CĂCIULARU: Totuşi, ai avut şi deziluzii...

Liana SAXONE HORODI: Ohoho!!!... Au existat oameni pe care i-am crezut prieteni, poate chiar „cei mai buni prieteni”... Unii m-au dezamăgit. Pe alţii, poate că eu i-am îndepărtat. Viaţa nu-i simplă, dar prietenii adevăraţi sunt cei care îţi arată afecţiunea în momente grele, chiar şi atunci când tu greşeşti...

***
Acum, spre sfârşitul acestui interviu, după ce am răsfoit texte şi am căutat prin ce a mai scris Liana Saxone, după ce i-am „furat” un pic, doar un pic, din intimitatea sa sufletească, îmi dau seama că am greşit, mi-am risipit efortul. Toate răspunsurile, toate vorbele şi gândurule şi sentimentele Lianei Saxone Horodi se află concentrate într-o singură Carte. Era suficient dacă aş fi întors, din nou, pagină cu pagină, din albumul cu reproduceri ce poartă numele pictoriţei, editat la împlinira a 50 de ani de creaţie. Las cititorului îndemnul de a o face. Va fi pe deplin satisfăcut...
--------------------------
A consemnat,

Roni CĂCIULARU
Haifa - Petah Tikva, Israel
iunie 2017

Web Analytics