Anca SÎRGHIE: DIALOG CU GEORGE ROCA, CEL MAI ACTIV SCRIITOR ROMÂN DIN AUSTRALIA

RG COLAJ 2022 INTERVIU CU ANCA SIRGHIEAnca SIRGHIE: Dragă domnule George Roca, ne-am întâlnit direct la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca în mai 2018, când s-a desfășurat ediția a 42-a a Congresului Academiei Româno-Americane, dar pe Internet comunicăm de mult timp, cu sentimentul că suntem prieteni de o viață. Vă știu ardelean de origine, cu studii filologice făcute la Oradea și de actorie la I.A.T.C. în capitală. În 1980 ați emigrat la New York, de unde v-ați mutat la Sydney, bucurându-vă de atmosfera australiană. Ce v-a determinat să vă stabiliți atât de departe de țară? Cum sunt australienii? Ce vă dezamăgește la ei?

George ROCA: Distinsa doamnă Anca Sîrghie, în primul rând vă mulțumesc pentru faptul că v-ați aplecat privirea asupra mea. Sincer, mă simt onorat de acest dialog-interviu! Sunt puțin mâhnit deoarece pandemia Covid și războiul acesta crunt din Ucraina mi-au pus bețe în roate și m-au oprit să mai fac vizite în România. Australia a avut restricții draconice în timpul acut al pandemiei. Era greu de plecat de aici. Iar mie îmi era dor, tare dor de țară și de prieteni! Și aveam atâtea obiective literare de îndeplinit... acolo, acasă! De exemplu, o tipărire de carte, o lansare... o întâlnire cu prietenii scriitori, cu rudele... Dar bucurie mare. Săptămâna trecută mi-am luat bilet de avion! În mai a.c. îmi voi lua zborul spre „casă”! Sydney - Singapore - Frankfurt - Budapesta -Oradea. Sper să se îndeplinească dorința mea și să nu mi se pună niscaiva bețe-n roate, precum o nouă restricție, să-i zicem pandemie sau o extindere a războiului putinist!

Să răspund totuși la ceea ce m-ați întrebat. În 1980 am plecat din din țară, respectiv din București unde locuiam de pe la mijlocul anilor ’60. Vremurile erau ciudate... lumea destul de necăjită... iar eu eram tânăr și cu spirit de aventurier. Cert este că acum nu m-aș mai încumeta să fac acel pas. A fost grea dezrădăcinarea. Am avut chiar restricții de a mă reîntoarce să vizitez România. Am suferit, am albit la tâmple... Aveam 34 de ani! Îmi cumpărasem un bilet de avion București - New York-Auckland-Sydney. Obținusem de la ambasada engleză din București o viză permanentă de intrare în Australia. Așa că, m-am urcat pe caii cu aripi ai companiei americane PanAm și până la New York zborul a fost o bagatelă. Am dorit să fac o întrerupere în frumoasa Americă, unde aveam mulți prieteni, întrerupere care s-a prelungit pe parcursul a doi ani. În tot acest timp „am supraviețuit” în New York. A fost dur, dar totuși interesant. M-am contopit cu poporul american, am văzut locuri minunate, am învățat un pic de capitalism și am plecat de-acolo cu mari regrete. Nu mi s-a aprobat ședere permanentă în Statele Unite, deoarece aveam în pașaport o viză de ședere permanentă în Australia. Se cam băteau cap în cap! Așa că mi-am adunat bocceluța, am dat o raită turistică prin Florida, apoi în California și Hawaii... și după o săritură de vreo șapte mii de kilometri am aterizat la Auckland în Noua Zeelandă.

Citește mai mult:Anca SÎRGHIE:  DIALOG CU GEORGE ROCA,  CEL MAI ACTIV SCRIITOR ROMÂN DIN AUSTRALIA

George ROCA: ÎN LUMINA CUVÂNTULUI SCRIS - INTERVIU CU DOAMNA ELENA BUICĂ – O SCRIITOARE APROAPE NONAGENARĂ

BUICA2George ROCA: Iată-ne din nou în momente de revenire pe tărâmul interviurilor despre universul spiritual ca în atâtea alte dăți. Ne cunoaștem de mult timp, dar mai avem încă multe de aflat sau vrednice de reamintit. Pentru că au apărut mai multe interviuri în care șirul vieții dumneavoastră a fost pe larg prezentat, de această dată interviul se va referi cu precădere la universul fără limite al sinelui, oglindit în propriile scrieri publicate. Fiind un eveniment remarcabil în viața dumneavoastră, pășirea pragului celor 90 de ani, pe care îi veți sărbători la 3 ianuarie 2023, cred că este potrivit, ca să ne spuneți pentru început, cum vă simțiți la această etapă de viață. Care vă este starea fizică și psihică?

Elena BUICĂ: Vă mulțumesc pentru statornicia cu care reveniți pe acest tărâm al dialogurilor la distanță, ținând cont că sunteți supraaglomerat cu munca de binefacere în folosul limbii, literaturii și culturii neamului nostru românesc. Va răspund cu toată căldura inimii, ilustrând și cu citate luate din scrierile mele pentru a fi cât se poate de aproape de ceea ce mă definește. În ceea ce privește starea mea fizică, mulțumesc Tatălui Ceresc, fiindcă, ajungând la cei 90 de ani, acest rotund biografic râvnit de mulți semeni, pot zice că este așa cum e orânduită viața întregului Univers. Merge asemenea naturii, asemenea soarelui acum aflat în curbă spre apus, merge liniștit, cu pierderi lente, fizice, mai ales, dar suportabile. Până la această vârstă nu am observat cum s-au strecurat anii printre aniversări, printre bucurii și suferințe sau preocupări pentru înfăptuirea obiectivelor propuse. M-a ajutat firea mea optimistă, spun asta ca să amintesc câte ceva și de starea psihică. Și vorbind despre darul primit, cel al unei senectuți mai prelungite, îmi vine în minte ce zicea Seneca: „Ceea ce importă nu e lungimea, ci valoarea vieții”. Am încercat să dau valoare vieții apropiindu-mă cât se poate de mult de omul cu sentimente frumoase, omul cu inima plină de recunoștință și credință, omul care simte, primește și dăruiește iubire. Pe cei care calcă hotarele omeniei și se aruncă cu vrăjmășie asupra mea îi las să se scalde în suc propriu. Nu sar la bătaie. Pentru starea mea de bine mă ajută și lectura, amintirile și imaginația. O formă înaripată mi-o dau vibraţiile inimii și ale minții luând forma cuvintelor scrise ca pentru a fi dăruite celor care se ostenesc să-și arunce ochii pe scrierile mele, pe acest fruct rumenit al toamnei târzii, cu aroma gutuilor care privesc iarna de pe pervazul ferestrei.

George ROCA: Vă rog să ne prezentați în linii mari câteva date ale vieții dumneavoastră pentru a ne servi ca punct de plecare în acest interviu.

Citește mai mult:George ROCA:  ÎN LUMINA CUVÂNTULUI SCRIS - INTERVIU CU DOAMNA ELENA BUICĂ – O SCRIITOARE APROAPE...

Elena BUICĂ: INTERVIU CU SCRIITOAREA DANIELA CUPȘE APOSTOAEI

CUPSE APOSTOAEI Daniela BOOKS REDDistinsa doamnă Daniela Cupșe Apostoaei, este recunoscută drept o remarcabilă realizatoare de reportaje de filme documentare. În același timp, ca scriitoare, este apreciată și îndrăgită de mulți români aflați în diaspora, cu precădere în continentul Nord-American, în Canada, dar și de românii rămași pe vatra strămoșească. Toate acestea se datorează faptului că le-a făcut emoționante mângâieri de suflet prin filmele documentare în care se oglindește viața lor și, recent, cu documentarul „Mica Bucovină din Canada” care vorbește despre începuturile emigrației românilor în secolul al XIX-lea, români stabiliți în Alberta, care au adus cu ei obiceiuri, tradiții, portul național și frumusețea limbii noastre, cizelată de-a lungul veacurilor. Astfel, a pus în lumină o relație specială între cultura poporului român și istoria Canadei.

***

Elena BUICĂ: Stimată doamnă Daniela Cupșe Apostoaei, înainte de a ne vorbi despre remarcabilele realizări, vă rog să vă prezentați pentru a vă cunoaște și cei care sunt interesați de acel suflu românesc revărsat pretutindeni în lume.

Citește mai mult:Elena BUICĂ:  INTERVIU CU SCRIITOAREA DANIELA CUPȘE APOSTOAEI

ARGUS PRINTRE SCRIITORI - SCURT INTERVIU CU GEORGE ROCA REDACTOR ȘEF ADJUNCT AL REVISTEI (UZPR) „CETATEA LUI BUCUR”

103262997 3588382067842614 1536052166585568599 n1. PENTRU CE SCRIEȚI?

George ROCA: Pentru ce scriu? Scriu pentru ca îmi place să mă exprim, să mă exteriorizez, să împărtășesc cu cei din jur crezul, ideile sau sentimentele mele. Deseori explodez... în urma acumulării a prea multor date/informații pe care doresc sa le prezint și altora. Alteori trec săptămâni în șir și tac... fără să scriu nimic. Cum tot se zice că „Vorba lungă e săracia omului” prefer să îi „supăr” în scris... pe cititori!!! Încerc deci să mă supun apoftegmei „Verba Volant, Scripta Manent”. Care e părerea dumneavoastră!?

Scriu despre ceea ce cunosc şi ştiu! Cultiv idei şi prezint cititorului fapte care mă frământă şi pe mine, fapte care mă fac să îmi pun întrebări, sau fapte care îmi prezintă un interes deosebit. Dar nu zic că nu am şi hobby-uri, plăceri sau bucurii care aş dori să le exprim în scris. Fiind departe de România, nu mă pot implica întru totul în şabloanele clasice, contemporane, sau la modă...

În scris caut să mă supun unor reguli învăţate cu timpul, să fiu corect, sobru, dar binevoitor - optimist - să am un echilibru în prezentarea faptelor, să mă informez cât mai bine consultând cât mai multe izvoare bibliografice, să nu intru în polemici (nici chiar politice! Sic!), să nu devin monoton. Să scriu lucrări diferite ca tematică, ca stil şi ca producţie literară. Caut să fiu patriot, dar nu extremist, să promovez limba română, dar să nu marginalizez cultura altor popoare. Doresc să îmi influenţez cititorul în a gândi benefic, prezentându-i lucrări care îl liniştesc, îl bucură şi îl fac cointeresat.

Citește mai mult:ARGUS PRINTRE SCRIITORI - SCURT INTERVIU CU GEORGE ROCA REDACTOR ȘEF ADJUNCT AL REVISTEI (UZPR)...

Maria ALEXE: INTERVIU CU PICTORUL CONSTANTIN POPA

CONSTANTIN POPA PICTURAX9Pe Constantin Popa l-am întâlnit recent la Facultatea de Arte Plastice, în atelierul studenților de la master, unde venise pentru a se întâlni cu fostul său dascăl, domnul prof.dr Cătalin Bălescu. Așteptându-l pe acesta a acceptat să răspundă la câteva întrebări.

***
Maria ALEXE: Pandemia a reprezentat pentru mulți artiști o perioadă dificilă, fiindcă nu au avut posibilitatea să participe la expoziții. Recent am văzut numele tău printre artiștii care au participat la expoziția „STRIGĂTE”, expoziție on-line organizată de Comisia Națională UNESCO pentru Romania cu ocazia zilei internaționale a drepturilor omului. Ce a însemnat această participare on-line?

Constantin POPA: Expozițiile reprezintă un dialog între artist și privitor. Contactul direct, fizic, dintre privitor și lucrare, textura lucrării, tușa pensulației, mirosul de vopsea, vibrația culorii (elemente pe care le consider foarte importante, chiar magice și care fac diferența suficientă pentru relevanța picturii în fața fotografiei sau a artei digitale) amplifică experiența artistică, o experență știrbită de pandemie. Cu toate astea am fost onorat să particip la expoziția UNESCO și am apreciat dorința lor de a menține viu spiritul artistic. Cultura este cu atât mai importantă cu cât realitatea este mai grea, pentru că reprezintă speranța.

Maria ALEXE: Știu că ești o persoană implicată în multe proiecte, ai făcut studii diverse, ce loc ocupă pictura printre toate acestea?

Citește mai mult:Maria ALEXE:  INTERVIU CU PICTORUL CONSTANTIN POPA

George ROCA (Sydney, Australia) : DIALOG LA ANTIPOZI CU DOAMNA VALENTINA TECLICI

TECLICI Valentina nov2021George ROCA: Citindu-vă o fișă de autor am realizat că în curând, pe 21 ianuarie 2022, veți împlini frumoasa vârstă de 70 de ani. Aveţi foarte multe realizări pe plan literar și social, fapt care m-a determinat să vă cer acest inteviu. Vă mulțumesc pentru accept! Cum vă puteți descrie până în prezent? Mă refer la sănătate, putere de muncă, relaţii cu oamenii, în special cu cei de acasă, din România...

Valentina TECLICI: În privinţa sănătăţii, aş putea să mă compar cu un acrobat mergând pe o sârmă la mare înălţime. O continuă concentrare şi atenţie să-mi menţin echilibrul. Partea bună este că, deşi am avut ezitari, şi chiar unele temeri puternice, am reuşit să rămân acolo, sus. Este drept, că în ultimii ani am renunţat total la zahărul procesat, la carne, cu excepţia peştelui pe care-l mănânc foarte rar, beau cafea din când în când. Consum în schimb multe fructe şi legume crude. Ce mai, dietă de iepure. Fac plimbări lungi pe dealurile din zona mea, gimnastică pentru încheieturi şi spate, exerciţii de meditaţie, invit în mintea şi sufletul meu pozitivitatea. Ei, puterea de muncă este cu suişuri şi coborâşuri, dar mult mai echilibrată decât în tinereţe, când cea mai mare parte era direcţionată către munca intelectuală. Îmi place să grădinăresc, să învăţ lucruri noi, cum ar fi cântatul la pian şi pictatul. Relaţiile cu prietenii sunt armonioase, pentru că m-am înconjurat de oameni de calitate, cu crezuri şi preocupări similare. Relaţiile de familie sunt sănătoase, simţim tot timpul dragostea, respectul şi ajutorul pe care ni-l acordăm când avem nevoie.

George ROCA: Țara dumneavoastră de adopţie este Noua Zeelandă. Ce v-a determinat să faceţi un salt atât de mare până la Antipozi? Unde sunteţi stabilită?

Valentina TECLICI: Sincer, dorinţa de a trăi mai bine, într-un mediu mai puţin poluat în toate sensurile. Iubesc ţara mea nativă pentru că acolo îmi sunt rădăcinile şi pentru că m-a înzestrat cu valori şi abilităţi pe care le-am folosit acolo câteva decenii bune, dar şi în NZ în ultimii 19 ani de când am emigrat. Am locuit în Wellington timp de 9 ani, dar din ianuarie 2011, Robert, soţul meu şi pisicile noastre, Lucky (din păcate a murit în noiembrie anul trecut) şi Shadow, am decis să ne mutăm în Napier, Capitala Art Deco, la doar 3-4 ore de şofat până la Wellington. În Napier, clima este mult mai bună decât în capitala NZ, la fel ca şi stilul de viaţă, totul este mai proaspăt şi mai ieftin datorită fermelor de tot felul din împrejurimi, distanţele mai rapid de parcurs.

Citește mai mult:George ROCA (Sydney, Australia) :  DIALOG LA ANTIPOZI  CU DOAMNA VALENTINA TECLICI

Irina AIRINEI - INTERVIU CU DOMNUL MIHAI CONSTANTINESCU - ORGANIZATORUL FESTIVALULUI „GEORGE ENESCU”

CONSTANTINESCU Mihai3Irina AIRINEI: Care este, în opinia dumneavoastră, cea mai mare satisfacție pe care o oferă actuala ediție aniversară a Festivalului (a XXV-a), participanților (artiști, public, organizatori)?

Mihai CONSTANTINESCU: În acord cu noi, oamenii spun că este extrem de important faptul că festivalul se desfășoară. La fel de important important este că reușim să arătăm lumii întregi dorința noastră de continuitate. Nu putem să ne oprim, indiferent problemele grave care sunt în lume în acest moment. Trebuie să arătăm că, până la urmă, muzica este cea care ne vindecă. Festivalul trebuie să ne vindece de toate acele luni de tăcere, de toate acele luni de frustrări pe care le-am îndurat în ultima perioadă.

Irina AIRINEI: Puteți detalia puțin componenta creației originale a Festivalului?

Mihai CONSTANTINESCU: Aș vrea să amintesc aici „TE DEUM”-ul consacrat lui George Enescu de José Cura ca un element componistic inedit. Festivalul se dovedește, astfel, nu doar o sărbătoare interpretativă ci și una a creației originale inspirate din aura muzicală enesciană. Noi am terminat programul Festivalului în decembrie 2019 și, după ce l-am programat pe José Cura în programul nostru, după aceea, dintr-o conjunctură fericită s-a potrivit foarte bine cu perioada în care se desfășoară Festivalul, dar a coincis și cu momentul nefericit pe care l-am avut în acea zi: pierderea lui Ion Caramitru. Deci s-au întâlnit niște zâne rele, dar muzica a fost cea care le-a învins: Orchestra Filarmonică din Londra, cu proiecții video impresionante în fundal, a realizat un spectacol copleșitor pe o muzică vocal simfonică inspirată din creația enesciană.

Irina AIRINEI: Suntem pe parcursul desfășurării Festivalului... Care sunt diamantele acestei ediții aniversare?

Citește mai mult:Irina AIRINEI - INTERVIU CU DOMNUL MIHAI CONSTANTINESCU - ORGANIZATORUL FESTIVALULUI „GEORGE ENESCU”

Luiza CALA: VREMURI DE PANDEMIE - DIALOG CU GEORGE ROCA (SYDNEY, AUSTRALIA)

ROCA George xÎn primăvara lui 2020 am intrat într-o nedorită buclă de timp. Nu știm cât va dura bâjbâiala noastră prin buclă, important este să ne poziționăm pe direcția câștigătoare, să ne îmbunătățim tehnicile de confruntare a necunoscutului, să ne adaptăm noilor vremuri, să fim câștigători! Mi-am propus realizarea unui volum de interviuri legate de survolarea pandemiei, cu bune și rele. Oameni deosebiți ne vor împărtăși experiența proprie. Interviurile vor fi mai întâi publicate în reviste de cultură cunoscute.

Privind în juru-mi am constatat că cel mai ușor s-au salvat cei care au realizat importanța susținerii partenerului. Lărgesc domeniul parteneriatului cu capitole noi pentru că mulți dintre noi viețuim singuri, dar ne-am așezat comod într-un parteneriat salvator și aducător de împlinire cu profesia, arta prin care ne exprimăm, copilul, animalul de companie, prietenul cu care am împărțit un spațiu carantinat, orice ne înconjoară, orice a devenit partener de suferință și izbândă.

Dificultățile acestui an au dus la destrămarea căsniciilor care erau deja de mult consumate, au apropiat parteneri care își trăiesc cu sinceritate drumul comun spre nemurire, au reamintit oamenilor că doar o pasiune te poate ferici, că doar așa poţi să-ți salvezi sufletul, să te ferești de depresie, de abandon. Creatorii s-au refugiat în artă pentru a-și salva măcar sufletul, dacă în plan material erau tot mai năpăstuiți. Acest parteneriat, cel dintre artist și arta lui, a devenit puternic, salvator. Iată de ce mă voi adresa câtorva făuritori de frumos și nemurire, întrebându-i cum și-au petrecut această pandemie, cum percep trecerea graniței dintre lumea veche și cea nouă. Doresc ca demersul meu să ajute pe cei care încă nu și-au găsit drumul spre salvare. Păstrați-vă sănătoși, fiți inspirați divin în tot ceea ce faceți!

***
Anul 2020 începea ca oricare altul. Aveam țeluri de atins, ne planificasem anul în cheia propriilor strategii sau ne înrolasem în strategii de grup care ne-ar fi fost de folos. Am visat și plănuit până în ziua în care pandemia a șters nemiloasă toate speranțele noastre, ne-a închis în case, ne-a mutilat trăirile. Am învățat să ne adaptăm vremurilor, condițiilor, restricțiilor, am imaginat salvarea sufletelor noastre și am încercat să ne păstrăm trupurile sănătoase. Fiecare a făcut-o potrivit științei și putinței proprii. Cei puternici s-au bucurat de faptul că sunt martorii acestor schimbări istorice la scară planetară. Sunt mulți și cei care au pierdut lupta cu neînțelesul și nemilosul virus. Tristețea și teama au acoperit planeta. Salvare a sosit din saltul tehnologic deosebit de alert care a schimbat radical lumea știută de noi. Creatorii au reușit cel mai ușor să își păstreze echilibrul; s-au ajutat de forma lor de exprimare pentru a genera forță interioară protectoare, tămăduitoare.
-----------------------------------------------

Luiza CALA: Unde v-ați petrecut carantinarea?

George ROCA: Carantinarea!? Hm! Pot zice am petrecut-o cu precădere în casa mea din Sydney, Australia. În marea majoritatea a timpului într-o cameră de 4mx5m, unde se află biroul meu, unde troneaza calculatorul și un ecran mare... o fereastra spre restul lumii - mijloc de comunicare virtual cu restul lumii - cu știri (bune sau false), informații, noutăti, cu tristeți și bucurii...

Citește mai mult:Luiza CALA:  VREMURI DE PANDEMIE - DIALOG CU GEORGE ROCA (SYDNEY, AUSTRALIA)

Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: INTERVIU CU NICU COVACI LA A LX-A ANIVERSARE A FORMAȚIEI PHOENIX

NICU COVACI INT PHOENIX 60Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Nicu Covaci, pare de necrezut, dar se împlinesc 60 de ani de la înființarea formației Phoenix. Nu cred că mai există în lume o trupă cu o istorie atât de îndelungată, fără discontinuități.

Nicu COVACI: Așa este, PHOENIX împlinește 60 de ani existență anul acesta, răstimp în care am înregistrat multe schimbări în componență, dar și în stil si mesaj.

Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: „MITUL PHOENIX”, cum bine l-a numit emeritul om de cultură Ion Cepoi, continuă să trăiască și să se hrănească din nestăvilita dragoste de viață a muzicienilor perindați prin componența trupei. Care este mesajul pe care ni-l transmite PHOENIX, după părerea ta?

Nicu COVACI: Mesajul nostru este unul singur: LIBERTATEA. Distinsul gorjean pe care l-ai citat adineaori a mai spus: „Libertatea nu se vinde, nu se cumpără, nu se negociază, nu se împrumută, nu se ia și nu se dă pe credit. Te naști sau nu te naști liber și lași moștenire ceea ce tu însuți ai primitnaștere. (...) Tocmai asta a însemnat PHOENIX pentru generația mea și pentru multe asemenea generații. O mână de oameni care s-au născut liberi și care au lăsat moștenire generației mele și altor atâtea generații miracolul libertății. Pentru mine și generația mea PHOENIX egal LIBERTATE.”

Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Da, a spus adevărul. Noi toți ne regăsim în cuvintele acestea. Dar tu, ca lider al formației, fondator și promotor, al cărui nume se suprapune perfect peste numele PHOENIX, ce simți acum, la ceas aniversar?

Nicu COVACI: Emoție, bucurie, mândrie și speranță. De toate, dar mai ales de speranță avem nevoie acum, când zarurile Omenirii, dar și ale fiecăruia dintre noi în parte, se rostogolesc în derivă, făcându-ne să ne îndoim de propriul nostru viitor, de propriile noastre valori.

Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Uneori, o privire asupra trecutului ne poate ajuta să ne clarificăm viitorul. Să-ncepem așadar cu primii pași: În urmă cu șaizeci de ani erai un adolescent. Cum de ai pornit pe drumul muzicii așa de tânăr? A fost premeditare, sau întâmplare?

Nicu COVACI: Evident, n-am știu de la bun început ce va veni, dar am mers pe ceea ce simțeam. Și, când faci asta, nu dai niciodată greș. Eram elev la Școala de Arte plastice, dar luam si lecții de pian, deci cunoșteam notele și cântam la chitară. Am fost rugat să mă ocup de organizarea brigăzii artistice a unei școli vecine, din Timișoara. Acolo am făcut cunoștință cu o parte din viitorii membri componenți ai formației, cu Moni Bordeianu, de exemplu, toboșarul. De la prima participare, brigada a luat locul întâi pe țară la Festivalul „Cântarea României”. După absolvire, firește, ea s-a desființat, dar formația a mers mai departe. Cântam Shadows, Monkeys, Bod Dylan, Easy Beats... Beatleșii încă nici nu apăruseră, noi suntem mai vechi decât ei. Ne luaserăm numele „Sfinții”. Conotația religioasă nu le-a plăcut cadrelor decidente din spațiul cultural de pe atunci, si ne-au interzis, așa că mai târziu, în 1964, am decis să ne schimbăm numele în PHOENIX. Asta ca să demonstrăm că nu ne lăsăm intimidați așa de ușor și suntem capabili să ne reinventăm, să renaștem din propria cenușă, ca legendara pasăre nemuritoare.

Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Ce fel de muzică cântați la acea vreme? Care a fost primul vostru cântec?

Nicu COVACI: Prima noastra compoziție se chema „Știu că mă iubești și tu”. Era suavă, pe două voci, frumoasă. Pe atunci toate cântecele se brodau pe tema dragostei. A ieșit șlagăr. Dar în general, ca mai toate formațiile din acele timpuri, ne ghidam după muzica din străinătate, mai ales pentru că noi timișorenii, fiind la granița de vest a țării, aruncam privirea peste gard, inspirându-ne de „dincolo”. Aceea a fost prima etapă, a căutărilor și a tatonărilor, a revoltei vârstei adolescentine, crudă în toate sensurile. Aveam faima delor mai răi băieți din Timișoara. Bătăuși, spărgeam, distrugeam, eram protestatari. Ne prindea poliția, ne tăia părul, ne scurta pantalonii (aveam pantaloni trapez!). Apăruse săpunul lichid Deval; noi l-am turnat în Timișoara în apa fântânii arteziene, între catedrală și teatru. S-a făcut o spumă de doi metri, s-a înfundat toată piața, de n-au mai putut circula nici tramvaiele prin fața cofetăriei de lux Violeta, unde stateam la o înghețată si ne uitam pe geam la catastrofa de afară!!! A fost sabotaj. Faza aceea a durat până în anul 1967, când s-a produs o schimbare bruscă, de adâncime.

Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Erați deja cunoscuți și admirați în 1967. Aveați boxele acelea formidabile, aduse de tine din afară, cu care soundul concertelor era inconfundabil. Mai târziu, instalația aceea a dobândit faimă legendară, pentru că în interiorul lor i-ai ascuns din țară pe băieții formației, Țăndărică, Krauser și pe ceilalți, ceva ani mai târziu. Încăpea un om în fiecare dintre ele. Pe atunci aveați deja discuri de succes, înregistrate la studiourile Electrecord. Ce eveniment major v-a afectat așa de tare încât ați îndrăznit să vă reinventați?

Citește mai mult:Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG:  INTERVIU CU NICU COVACI LA A LX-A ANIVERSARE A FORMAȚIEI PHOENIX 

Web Analytics