George ROCA (Sydney, Australia) : DIALOG LA ANTIPOZI CU DOAMNA VALENTINA TECLICI

TECLICI Valentina nov2021George ROCA: Citindu-vă o fișă de autor am realizat că în curând, pe 21 ianuarie 2022, veți împlini frumoasa vârstă de 70 de ani. Aveţi foarte multe realizări pe plan literar și social, fapt care m-a determinat să vă cer acest inteviu. Vă mulțumesc pentru accept! Cum vă puteți descrie până în prezent? Mă refer la sănătate, putere de muncă, relaţii cu oamenii, în special cu cei de acasă, din România...

Valentina TECLICI: În privinţa sănătăţii, aş putea să mă compar cu un acrobat mergând pe o sârmă la mare înălţime. O continuă concentrare şi atenţie să-mi menţin echilibrul. Partea bună este că, deşi am avut ezitari, şi chiar unele temeri puternice, am reuşit să rămân acolo, sus. Este drept, că în ultimii ani am renunţat total la zahărul procesat, la carne, cu excepţia peştelui pe care-l mănânc foarte rar, beau cafea din când în când. Consum în schimb multe fructe şi legume crude. Ce mai, dietă de iepure. Fac plimbări lungi pe dealurile din zona mea, gimnastică pentru încheieturi şi spate, exerciţii de meditaţie, invit în mintea şi sufletul meu pozitivitatea. Ei, puterea de muncă este cu suişuri şi coborâşuri, dar mult mai echilibrată decât în tinereţe, când cea mai mare parte era direcţionată către munca intelectuală. Îmi place să grădinăresc, să învăţ lucruri noi, cum ar fi cântatul la pian şi pictatul. Relaţiile cu prietenii sunt armonioase, pentru că m-am înconjurat de oameni de calitate, cu crezuri şi preocupări similare. Relaţiile de familie sunt sănătoase, simţim tot timpul dragostea, respectul şi ajutorul pe care ni-l acordăm când avem nevoie.

George ROCA: Țara dumneavoastră de adopţie este Noua Zeelandă. Ce v-a determinat să faceţi un salt atât de mare până la Antipozi? Unde sunteţi stabilită?

Valentina TECLICI: Sincer, dorinţa de a trăi mai bine, într-un mediu mai puţin poluat în toate sensurile. Iubesc ţara mea nativă pentru că acolo îmi sunt rădăcinile şi pentru că m-a înzestrat cu valori şi abilităţi pe care le-am folosit acolo câteva decenii bune, dar şi în NZ în ultimii 19 ani de când am emigrat. Am locuit în Wellington timp de 9 ani, dar din ianuarie 2011, Robert, soţul meu şi pisicile noastre, Lucky (din păcate a murit în noiembrie anul trecut) şi Shadow, am decis să ne mutăm în Napier, Capitala Art Deco, la doar 3-4 ore de şofat până la Wellington. În Napier, clima este mult mai bună decât în capitala NZ, la fel ca şi stilul de viaţă, totul este mai proaspăt şi mai ieftin datorită fermelor de tot felul din împrejurimi, distanţele mai rapid de parcurs.

Citește mai mult:George ROCA (Sydney, Australia) :  DIALOG LA ANTIPOZI  CU DOAMNA VALENTINA TECLICI

Irina AIRINEI - INTERVIU CU DOMNUL MIHAI CONSTANTINESCU - ORGANIZATORUL FESTIVALULUI „GEORGE ENESCU”

CONSTANTINESCU Mihai3Irina AIRINEI: Care este, în opinia dumneavoastră, cea mai mare satisfacție pe care o oferă actuala ediție aniversară a Festivalului (a XXV-a), participanților (artiști, public, organizatori)?

Mihai CONSTANTINESCU: În acord cu noi, oamenii spun că este extrem de important faptul că festivalul se desfășoară. La fel de important important este că reușim să arătăm lumii întregi dorința noastră de continuitate. Nu putem să ne oprim, indiferent problemele grave care sunt în lume în acest moment. Trebuie să arătăm că, până la urmă, muzica este cea care ne vindecă. Festivalul trebuie să ne vindece de toate acele luni de tăcere, de toate acele luni de frustrări pe care le-am îndurat în ultima perioadă.

Irina AIRINEI: Puteți detalia puțin componenta creației originale a Festivalului?

Mihai CONSTANTINESCU: Aș vrea să amintesc aici „TE DEUM”-ul consacrat lui George Enescu de José Cura ca un element componistic inedit. Festivalul se dovedește, astfel, nu doar o sărbătoare interpretativă ci și una a creației originale inspirate din aura muzicală enesciană. Noi am terminat programul Festivalului în decembrie 2019 și, după ce l-am programat pe José Cura în programul nostru, după aceea, dintr-o conjunctură fericită s-a potrivit foarte bine cu perioada în care se desfășoară Festivalul, dar a coincis și cu momentul nefericit pe care l-am avut în acea zi: pierderea lui Ion Caramitru. Deci s-au întâlnit niște zâne rele, dar muzica a fost cea care le-a învins: Orchestra Filarmonică din Londra, cu proiecții video impresionante în fundal, a realizat un spectacol copleșitor pe o muzică vocal simfonică inspirată din creația enesciană.

Irina AIRINEI: Suntem pe parcursul desfășurării Festivalului... Care sunt diamantele acestei ediții aniversare?

Citește mai mult:Irina AIRINEI - INTERVIU CU DOMNUL MIHAI CONSTANTINESCU - ORGANIZATORUL FESTIVALULUI „GEORGE ENESCU”

Luiza CALA: VREMURI DE PANDEMIE - DIALOG CU GEORGE ROCA (SYDNEY, AUSTRALIA)

ROCA George xÎn primăvara lui 2020 am intrat într-o nedorită buclă de timp. Nu știm cât va dura bâjbâiala noastră prin buclă, important este să ne poziționăm pe direcția câștigătoare, să ne îmbunătățim tehnicile de confruntare a necunoscutului, să ne adaptăm noilor vremuri, să fim câștigători! Mi-am propus realizarea unui volum de interviuri legate de survolarea pandemiei, cu bune și rele. Oameni deosebiți ne vor împărtăși experiența proprie. Interviurile vor fi mai întâi publicate în reviste de cultură cunoscute.

Privind în juru-mi am constatat că cel mai ușor s-au salvat cei care au realizat importanța susținerii partenerului. Lărgesc domeniul parteneriatului cu capitole noi pentru că mulți dintre noi viețuim singuri, dar ne-am așezat comod într-un parteneriat salvator și aducător de împlinire cu profesia, arta prin care ne exprimăm, copilul, animalul de companie, prietenul cu care am împărțit un spațiu carantinat, orice ne înconjoară, orice a devenit partener de suferință și izbândă.

Dificultățile acestui an au dus la destrămarea căsniciilor care erau deja de mult consumate, au apropiat parteneri care își trăiesc cu sinceritate drumul comun spre nemurire, au reamintit oamenilor că doar o pasiune te poate ferici, că doar așa poţi să-ți salvezi sufletul, să te ferești de depresie, de abandon. Creatorii s-au refugiat în artă pentru a-și salva măcar sufletul, dacă în plan material erau tot mai năpăstuiți. Acest parteneriat, cel dintre artist și arta lui, a devenit puternic, salvator. Iată de ce mă voi adresa câtorva făuritori de frumos și nemurire, întrebându-i cum și-au petrecut această pandemie, cum percep trecerea graniței dintre lumea veche și cea nouă. Doresc ca demersul meu să ajute pe cei care încă nu și-au găsit drumul spre salvare. Păstrați-vă sănătoși, fiți inspirați divin în tot ceea ce faceți!

***
Anul 2020 începea ca oricare altul. Aveam țeluri de atins, ne planificasem anul în cheia propriilor strategii sau ne înrolasem în strategii de grup care ne-ar fi fost de folos. Am visat și plănuit până în ziua în care pandemia a șters nemiloasă toate speranțele noastre, ne-a închis în case, ne-a mutilat trăirile. Am învățat să ne adaptăm vremurilor, condițiilor, restricțiilor, am imaginat salvarea sufletelor noastre și am încercat să ne păstrăm trupurile sănătoase. Fiecare a făcut-o potrivit științei și putinței proprii. Cei puternici s-au bucurat de faptul că sunt martorii acestor schimbări istorice la scară planetară. Sunt mulți și cei care au pierdut lupta cu neînțelesul și nemilosul virus. Tristețea și teama au acoperit planeta. Salvare a sosit din saltul tehnologic deosebit de alert care a schimbat radical lumea știută de noi. Creatorii au reușit cel mai ușor să își păstreze echilibrul; s-au ajutat de forma lor de exprimare pentru a genera forță interioară protectoare, tămăduitoare.
-----------------------------------------------

Luiza CALA: Unde v-ați petrecut carantinarea?

George ROCA: Carantinarea!? Hm! Pot zice am petrecut-o cu precădere în casa mea din Sydney, Australia. În marea majoritatea a timpului într-o cameră de 4mx5m, unde se află biroul meu, unde troneaza calculatorul și un ecran mare... o fereastra spre restul lumii - mijloc de comunicare virtual cu restul lumii - cu știri (bune sau false), informații, noutăti, cu tristeți și bucurii...

Citește mai mult:Luiza CALA:  VREMURI DE PANDEMIE - DIALOG CU GEORGE ROCA (SYDNEY, AUSTRALIA)

Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: INTERVIU CU NICU COVACI LA A LX-A ANIVERSARE A FORMAȚIEI PHOENIX

NICU COVACI INT PHOENIX 60Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Nicu Covaci, pare de necrezut, dar se împlinesc 60 de ani de la înființarea formației Phoenix. Nu cred că mai există în lume o trupă cu o istorie atât de îndelungată, fără discontinuități.

Nicu COVACI: Așa este, PHOENIX împlinește 60 de ani existență anul acesta, răstimp în care am înregistrat multe schimbări în componență, dar și în stil si mesaj.

Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: „MITUL PHOENIX”, cum bine l-a numit emeritul om de cultură Ion Cepoi, continuă să trăiască și să se hrănească din nestăvilita dragoste de viață a muzicienilor perindați prin componența trupei. Care este mesajul pe care ni-l transmite PHOENIX, după părerea ta?

Nicu COVACI: Mesajul nostru este unul singur: LIBERTATEA. Distinsul gorjean pe care l-ai citat adineaori a mai spus: „Libertatea nu se vinde, nu se cumpără, nu se negociază, nu se împrumută, nu se ia și nu se dă pe credit. Te naști sau nu te naști liber și lași moștenire ceea ce tu însuți ai primitnaștere. (...) Tocmai asta a însemnat PHOENIX pentru generația mea și pentru multe asemenea generații. O mână de oameni care s-au născut liberi și care au lăsat moștenire generației mele și altor atâtea generații miracolul libertății. Pentru mine și generația mea PHOENIX egal LIBERTATE.”

Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Da, a spus adevărul. Noi toți ne regăsim în cuvintele acestea. Dar tu, ca lider al formației, fondator și promotor, al cărui nume se suprapune perfect peste numele PHOENIX, ce simți acum, la ceas aniversar?

Nicu COVACI: Emoție, bucurie, mândrie și speranță. De toate, dar mai ales de speranță avem nevoie acum, când zarurile Omenirii, dar și ale fiecăruia dintre noi în parte, se rostogolesc în derivă, făcându-ne să ne îndoim de propriul nostru viitor, de propriile noastre valori.

Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Uneori, o privire asupra trecutului ne poate ajuta să ne clarificăm viitorul. Să-ncepem așadar cu primii pași: În urmă cu șaizeci de ani erai un adolescent. Cum de ai pornit pe drumul muzicii așa de tânăr? A fost premeditare, sau întâmplare?

Nicu COVACI: Evident, n-am știu de la bun început ce va veni, dar am mers pe ceea ce simțeam. Și, când faci asta, nu dai niciodată greș. Eram elev la Școala de Arte plastice, dar luam si lecții de pian, deci cunoșteam notele și cântam la chitară. Am fost rugat să mă ocup de organizarea brigăzii artistice a unei școli vecine, din Timișoara. Acolo am făcut cunoștință cu o parte din viitorii membri componenți ai formației, cu Moni Bordeianu, de exemplu, toboșarul. De la prima participare, brigada a luat locul întâi pe țară la Festivalul „Cântarea României”. După absolvire, firește, ea s-a desființat, dar formația a mers mai departe. Cântam Shadows, Monkeys, Bod Dylan, Easy Beats... Beatleșii încă nici nu apăruseră, noi suntem mai vechi decât ei. Ne luaserăm numele „Sfinții”. Conotația religioasă nu le-a plăcut cadrelor decidente din spațiul cultural de pe atunci, si ne-au interzis, așa că mai târziu, în 1964, am decis să ne schimbăm numele în PHOENIX. Asta ca să demonstrăm că nu ne lăsăm intimidați așa de ușor și suntem capabili să ne reinventăm, să renaștem din propria cenușă, ca legendara pasăre nemuritoare.

Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Ce fel de muzică cântați la acea vreme? Care a fost primul vostru cântec?

Nicu COVACI: Prima noastra compoziție se chema „Știu că mă iubești și tu”. Era suavă, pe două voci, frumoasă. Pe atunci toate cântecele se brodau pe tema dragostei. A ieșit șlagăr. Dar în general, ca mai toate formațiile din acele timpuri, ne ghidam după muzica din străinătate, mai ales pentru că noi timișorenii, fiind la granița de vest a țării, aruncam privirea peste gard, inspirându-ne de „dincolo”. Aceea a fost prima etapă, a căutărilor și a tatonărilor, a revoltei vârstei adolescentine, crudă în toate sensurile. Aveam faima delor mai răi băieți din Timișoara. Bătăuși, spărgeam, distrugeam, eram protestatari. Ne prindea poliția, ne tăia părul, ne scurta pantalonii (aveam pantaloni trapez!). Apăruse săpunul lichid Deval; noi l-am turnat în Timișoara în apa fântânii arteziene, între catedrală și teatru. S-a făcut o spumă de doi metri, s-a înfundat toată piața, de n-au mai putut circula nici tramvaiele prin fața cofetăriei de lux Violeta, unde stateam la o înghețată si ne uitam pe geam la catastrofa de afară!!! A fost sabotaj. Faza aceea a durat până în anul 1967, când s-a produs o schimbare bruscă, de adâncime.

Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Erați deja cunoscuți și admirați în 1967. Aveați boxele acelea formidabile, aduse de tine din afară, cu care soundul concertelor era inconfundabil. Mai târziu, instalația aceea a dobândit faimă legendară, pentru că în interiorul lor i-ai ascuns din țară pe băieții formației, Țăndărică, Krauser și pe ceilalți, ceva ani mai târziu. Încăpea un om în fiecare dintre ele. Pe atunci aveați deja discuri de succes, înregistrate la studiourile Electrecord. Ce eveniment major v-a afectat așa de tare încât ați îndrăznit să vă reinventați?

Citește mai mult:Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG:  INTERVIU CU NICU COVACI LA A LX-A ANIVERSARE A FORMAȚIEI PHOENIX 

Alexandru BRAȘOVEAN: DIALOG CU ANCA SÎRGHIE DESPRE MARIN PREDA - UN CLASIC MODERN AL PROZEI ROMÂNEŞTI

PREDA MarinAlexandru BRAȘOVEAN: Literatura română în dialog radiofonic este un exerciţiu inedit ca spontaneitate de analiză şi sinteză care se va constitui într-o carte venită în ajutorul tinerilor interesaţi să aprofundeze cunoştinţele lor, nuanţate prin perfecţionarea metodei de abordare a textului literar, în directă corelaţie cu biografia scriitorului spre lărgirea şi completarea culturii generale a lectorilor. Cine a fost Marin Preda - scriitorul şi omul?

Anca SÎRGHIE: Primul scriitor român care poate fi comparat cu Tolstoi prin forţa sa artistică de cuprindere a adevărului vieţii şi prin redarea omenescului, s-a născut la 5 august 1922 în comuna Siliştea-Gumeşti din judeţul Teleorman într-o familie de ţărani, care s-au constituit drept cel dintâi model literar al său. Absolvent al şcolii normale din Bucureşti în 1941, Marin Preda va debuta un an mai târziu în ziarul „Timpul” cu schiţa Pârlitu’. Volumul de debut „Întâlnirea din Pământuri” (1948), impresionant prin scenele de erupţie instinctuală halucinantă, specifică lumii aspre a satului arhaic, este urmat în 1952 de nuvela „Desfăşurarea”, dedicată ţăranului perioadei comuniste. În 1955 publică o creaţie fundamentală a prozei româneşti, prin care Marin Preda se şi impune definitiv, romanul de inspiraţie rurală „Moromeţii”, volumul I, urmat după 12 ani de volumul II, scris într-o altă tehnică, spre a reprezenta periplul ţăranului român în epoca socialismului. Dimensiunea epopeică a cuprinderii unei întregi societăţi este dublată de puterea unei analize balzaciene în prezentare, fără ca scriitorul român să preia şi tehnica autorului „Iluziilor pierdute”. Urmează „Intrusul” ((1968), „Risipitorii” (1969), „Marele singuratic” (1972) şi „Delirul” (1975), cu investigarea altor medii, ca cel citadin, industrial, intelectual şi artistic, dar aceste romane sunt inegale valoric. Scriitorul atrage atenţia din nou în 1971 prin cutezătoarele eseuri din „Imposibila întoarcere”, urmat de „Convorbiri cu Marin Preda” (realizate de Florin Mugur în 1973) şi de „Viaţa ca o pradă”, 1977, în care este expusă opinia sa despre viaţa şi arta contemporană. Romanul în 3 volume „Cel mai iubit dintre pământeni” va fi publicat în 1980, anul morţii prozatorului.

Alexandru BRAȘOVEAN: Cum l-aţi cunoscut pe Marin Preda?

Citește mai mult:Alexandru BRAȘOVEAN:  DIALOG CU ANCA SÎRGHIE DESPRE  MARIN PREDA - UN CLASIC MODERN  AL PROZEI...

Irina AIRINEI „CUVINTE ȘI SEMNE” - INTERVIU CU NICOLAE GEORGESCU

IrinaIrina AIRINEI: Pe marginea impresionantului volum referitor la edițiile Maiorescu ale poeziilor lui Eminescu, volum cu același titlu, CUVINTE ȘI SEMNE, apărut la Editura Academiei Române în 2018, aș dori să vă rog să descrieți structura, concepția cărții…

Nicolae GEORGESCU: Cartea are două secțiuni, e împărțită în două părți: 1. Ce spun documentele istorice despre ediția princeps Eminescu și 2. : Ce spun textele.

Irina AIRINEI: Este, așadar, o parte de istorie literară și o parte de filologie.

Nicolae GEORGESCU: Partea de istorie literară se bazează pe edițiile Maiorescu, toate cele 11 cum au fost printate și comentate – și, mai ales, cum nu s-a observat: faptul că Titu Maiorescu schimbă, de la o ediție la alta, și textele și punctuația.

Irina AIRINEI: Ce ați urmărit să puneți în lumină prin acest studiu comparat?

Citește mai mult:Irina AIRINEI  „CUVINTE ȘI SEMNE” - INTERVIU CU NICOLAE GEORGESCU

Interviu cu renumitul saxofonist Dragoș Ungureanu din Brașov

20201227 130201Cum a apărut dorința de a cânta la un instrument mai puțin cunoscut în anii ´70-´80?

Intr-adevăr până acum 8-9 ani acest instrument nu se învăța decât în Școlile Populare de Artă, fiindcă nu erau profesori. De fapt, am fost elev al Liceului de Muzică “George Enescu” din București la clarinet. In vacanța de vară după clasa 9-a am început studiul saxofonului cu tatăl meu, care și el la rândul sau a fost saxofonist în Orchestra de Estradă din Ploiești și solist-saxofonist la diverse evenimente din regiunea Prahova de unde provine. Aceste două instrumente clarinet și saxofon se îmbină foarte bine între ele.

Când ați început cariera de saxofonist pe scenă?

După trei ani de studiu intens, la numai 18 ani în orchestra Circului de Stat din București. Am fost cel mai tânăr saxofonist al tuturor timpurilor într-o orchestră profesionistă atât de apreciată național și internațional! Am avut norocul ca cel mai bun saxofonist al României Bebe (Ion) Prisada să-mi descopere talentul și să mă vrea alături de el. A fost o experiență minunată, care m-a ajutat foarte mult, având în vedere că puținii saxofoniști erau numai în domeniul jazz-ului liber.

Ați spus ”după trei ani de studiu intens”. Cu cine anume ați studiat?

Cum v-am spus, cu tatăl meu, ore în șir, dar și ascultând multă muzică cu mari saxofoniști ai lumii. Cei mai îndrăgiți au fost Stan Getz, Kennz G. și Charlie Parker. Desigur exersam după partituri clasice: studii pentru formarea sunetului și a tehnicii instrumentului, chiar dacă nu erau scrise pentru saxofon le prelucram de la clarinet. Nici acum, în România nu există pe piață o paletă de partituri pentru saxofon!

Să înțeleg că acesta a fost motivul pentru care anul acesta ați editat prima METODĂ DE SAXOFON din Romania?

Citește mai mult:Interviu cu renumitul saxofonist Dragoș Ungureanu din Brașov    

George ROCA: INTERVIU CU ANIȘOARA LAURA MUSTEȚIU

MUSTETIU AL 1Crescând într-o atmosferă magică de cărți, Anișoara Laura Mustețiu a fost condusă de o pasiune adâncă de a scrie de la o vârstă fragedă. Autorul surprinde esența cea mai adevărată a sentimentelor, gândurilor și emoțiilor care sunt reflectate prin versuri. Mulți cititori s-au îndrăgostit de poeziile ei și doresc să le citească în continuare. UN SĂRUT PE MĂTASEA TIMPULUI, care va fi a treia carte publicată, și este scrisă pentru a vă face să zâmbiți, să vă emoționați și să vă bucurați de magia versurilor.

***
George ROCA: Unde v-ați petrecut cea mai mare parte a copilăriei? Ce cărări literare ați urmat?

Anișoara Laura MUSTEȚIU: Am crescut în Timișoara, într-o atmosferă magică, înconjurată de cărți, de valuri suave ale creativității artistice generate de tatăl meu. Îmi amintesc cum tatăl meu stătea adesea la masă, privind în aer, parcă pierdut într-o lume necunoscută. Eram mică. Nu știam să citesc sau să scriu, dar înțelesesem de atunci că lumea cărților este magică. Mai târziu, în adolescență am descoperit farmecul scrisului, pe care l-am considerat ca o manifestare liberă a spiritului nostru în sfere noi, o manifestare care ar putea evoca acțiuni grandioase în lume. Inspirată de aceste gânduri, am început să scriu.

George ROCA: Care este cea mai mare încercare de a scrie poezii?

Anișoara Laura MUSTEȚIU: Nu văd nici o încercare, dimpotriva, când scriu poezii mă simt fericită, relaxată. Poezia, ca și viața însăși, are uneori o cale surprinzătoare, aventurieră. Versurile sunt scântei ale spiritului nostru care izvorăsc din lumea noastră interioară. Le dăm sens, vibrație, le eliberăm la lumina zilei și ele devin reale. Uneori, versurile mor după un timp, uitate pe o cărare prăfuită a destinului. Dar alteori, călătoresc în lume și se odihnesc undeva sub privirea cititorului. Acolo, îi vor exalta spiritul, îi vor atinge sufletul și-l vor fermeca, așa cum spiritul meu a fost fermecat odată.

George ROCA: Cum credeți că următoarea carte „UN SĂRUT PIERDUT PE MĂTASEA TIMPULUI” va inspira cititorii să călătorească într-o lume nouă, într-o lume a imaginilor poetice?

Citește mai mult:George ROCA:  INTERVIU CU ANIȘOARA LAURA MUSTEȚIU

Prin Cultură, la desăvârşire: interviu cu profesorul Traian Lupu

prof Traian Lupu foto Muzeul CallatisProfesorul Traian Lupu este timişorean, trăieşte în Mangalia de multă vreme şi are numeroase preocupări şi realizări în domeniul Culturii. A fost interpret de muzică, profesor de Desen, director al Căminului Cultural din Cobadin, director al Casei de Cultură din Mangalia, apoi, mulți ani, ”dascăl de Frumos artistic”, cum îi place să se autodenumească, adică profesor de Arte Plastice, la Școala ”Gala Galaction” din Mangalia, dar și profund implicat în viața ”Cetății”...

-Domnule profesor Traian Lupu, vă rog împărtăşiţi în câteva rânduri experienţele şi activitatea dumneavoastră didactică?

-Traian Lupu: Din toamna anului 1992, ”după două decenii dedicate Culturii dintre Dunăre și Mare”, ca director de instituții de cultură, am revenit la catedra de Educație plastică a Școlii Nr.5 ”Gala Galaction” din Mangalia și m-am dedicat educării mai multor generații de copii care mi-au trecut prin mâini, ”întru cultivarea Frumosului artistic, a formelor și volumelor, a ”Proporției de aur”.

-Din câte ştiu, mulţi dintre copiii pe care i-aţi învăţat, atât Desen, cât şi Muzică, au obţinut premii naţionale şi internaţionale. Vă rog să oferiţi detalii despre aceste succese.

-Traian Lupu: Se poate afirma că, la școlile la care am predat, am pus bazele formării viitorilor artiști plastici, graficieni, arhitecți, profesori de Desen, ingineri constructori și proiectanți de valoare, care s-au ridicat dintre elevii mei și cu care mă mândresc, pentru faptul că i-am descoperit și ”le-am aprins scânteia”, i-am inițiat, atât în gimnaziu, cât și la liceu!

Citește mai mult:Prin Cultură, la desăvârşire: interviu cu profesorul Traian Lupu

Web Analytics